Atitudine fata de speranta…lui Eminescu

Speranţa – dulce alinare a omenirii, elementul ce dă energie si putere tuturor, încălzind inimile celor ce o primesc, leaganul tuturor muritorilor, asa cum o vede Eminescu. În ea găseşte putere mama care plină de suferinţa aducerii pe lume a unui suflet, cand însăşi existenţa îi e ameninţată, are speranţa împlinirii sale prin micuţul adus pe lume.
Speranţa animă curajoşii marinari, ce se luptă frecvent cu ameninţările pericolelor şi morţii, exponenţii tuturor muritorilor ce se luptă pentru o existenţă chinuită într-o lume plină de durere.
Speranţa alină şi dă putere tuturor celor ce-i unt favorabili. De multe ori îi întoarcem spatele nedându-ne seama că întoarcem spatele vieţii şi ne îndreptăm faţa către umbrele întunericului şi-ale morţii.
Deci, putem rămâne indiferenţi la ceea ce ne dă viaţă? N-o vom aprecia, ne vom încăpăţâna şi n-o vom primi? Dacă vreţi să trăiţi, nu refuzaţi speranţa…

Speranţa …lui Eminescu

M. Eminescu, un suflet singuratic si neinteles dar frematand de … speranta!

SPERANTA  Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa – c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par?nimfă – moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

M. Eminescu 1866 11/23 septembrie