Centrul respingerii şi povestea “neuronilor oglindă”

Deşi acest titlu se potriveşte mai degrabă unei povestioare de copii, cele scrise mai jos nu sunt deloc poveşti şi nici evocări filosofice, ci sunt lucruri cât se poate de reale întrucât vin din partea oamenilor de ştiinţă care le-au descoperit prin cercetare intensă. Ele au produs o impresie puternică asupra minţii mele şi aşa că ceea ce am auzit din gura Dr. Zeno Charles-Marcel, decanul Facultăţii de Ştiinţe Medicale a Universităţii Montemorelos din Mexic, mi-am permis să supun şi onoratei voastre atenţii.

Pe scurt, ultimele cercetări în privinţa neurologiei, ne spun următoarele lucruri: v-aţi gândit vreodată că atunci când ceva sau cineva ne ipresionează, această impresie nu e doar o emoţie trecătoare ce dispare definitiv după o perioadă de timp? Cercetările neurologilor ne spun că aceste impresii sunt înregistrate foarte bine de creierul nostru şi sunt stocate pt. totdeauna. Nu vi s-a întâmplat ca uneori o astfel de impresie pe care-o credeaţi uitată să vă invadeze sufletul fără ca prezenţa acesteia să aibă vreo coerenţă? S-a descoperit cu destul de mare exactitate zona din creier responsabilă cu înregistrarea şi stocarea impresiilor, oamenii de ştiinţă indicând lobii frontali, responsabili de acest lucru, şi se poate indica chiar nervii care conlucrează la receptarea impresiilor, mai mult chiar, se cunosc şi tipurile de neuroni care le înregistrează. Aceştia sunt aşa-numiţii “neuroni oglindă”. Atunci când întâlnim pe cineva care ne impresionează, aceşti neuroni lucrează intens şi realizează ceva, ce este de fapt o parte din noi care reproduce imaginea şi caracteristicile acelei persoane. Este creat în mintea noastră un model, o dublură a acelei persoane şi care deţine particularităţile descoperite de noi la acea persoană. Această ”dublură”, conţine o imagine a acelei persoane, conţine date, emoţii simţite faţă de respectiva persoană şi chiar ne permite să realizăm şi un model a ceea ce acea persoană ar putea fi. Spre exemplu dacă intuim ce simte, ce gândeşte acea persoană nu este pt. că suntem profeţi, ci acel model ne ajută să intuim acele lucruri. Astfel că în mintea noastră se găsesc modelele, imaginile familiei, prietenilor şi chiar duşmanilor noştri.

Subiectul devine interesant când noi avem probleme cu unele din aceste persoane a căror imagine o deţinem. Când ne supărăm, sau simţim mânie faţă de aceştia, de fapt noi reacţionăm împotriva unei părţi din noi, care deţine imaginea persoanelor ce întrunesc obiectul mâniei noastre. Această reacţie poate merge de la respingere, mânie până la ostilitate şi chiar cinism. Aceşti medicinişti spun că atunci când avem astfel de sentimente, noi punem acele persoane create în mintea noastră care sunt reproducerile persoanelor reale, într-un centru pe care ei l-au denumit “Centrul respingerii“. Când avem ceva împotriva cuiva, noi îl plasăm pe acel om în Centrul respingerii. Poate că această acţiune este justificată întrucât acea persoană a făcut ceva care ne-a supărat şi gândim că ea este acolo pt. că merită să fie acolo. Şi, în mintea noastră, noi acţionăm împotriva acelei persoane, ne răzbunăm pe ea. Uneori simţim o mânie atât de intensă încât am vrea să facem lucruri foarte rele celor ce ne-au greşit, dar de cele mai multe ori ne abţinem. Însă în mintea noastră nu. Întrebarea care se pune este, acţionând împotriva acelor imagini, acţionăm împotriva persoanelor care ne-au supărat? Nu, ci acţionăm împotriva nouă înşine. De exemplu dacă eu vreau să otrăvesc pe cineva numai că otrava o beau eu, gândind că astfel mă răzbun pe el/ea, pân la urmă cine este otrăvit? Eu, bineînţeles. Poate veţi spune: ei şi până la urmă ce-i cu toate astea, aşa sunt eu. Cercetătorii însă spun că atunci când punem “persoane” în Centrul respingerii, noi dezvoltăm mânie, ostilitate, cinism şi agresivitate şi toate acestea duc la creşterea posibilităţilor de a dezvolta cancer şi creşte riscul apariţiei atacului de inimă, infarctului. Acestea sunt doar câteva dintre riscuri, există mai multe. Noi am ajuns să gândim că ceea ce mâncăm are efect asupra corpului nostru, însă iată că şi ceea ce gândim are efecte la fel de mari iar uneori mai mari decât alimentaţia sau alte lucruri.

Concluzia este că atunci când ne supărăm sau decidem să fim mânioşi faţă de cineva, principalii “beneficiari” ai răului suntem noi înşine! Dacă aprobaţi acest lucru, atunci fiţi supărăcioşi şi ostili în continuare. Totuşi, aş spune eu că nimeni nu merită tratamentul pe care “bunătatea” noastră îl aprobă faţă de cineva. Şi deci nici măcar noi înşine! Vă doresc ca în Centrul de respingere sau mai bine zis de Detenţie, să acordaţi cât mai multe graţieri “prizonierilor” aflaţi acolo! Astfel generozitatea voastră va fi răsplata voastră!

Nebunia – o amenintare comuna – solutii

Serviciile de sanatate mintala din toata lumea se bazeaza in mod comun pe asumptia ca a fi suparat sau dezorientat este o stare asemanatoare unei boli, noteaza psihologul John Read de la Universitatea Auckland din Noua Zeelanda, in editia din 22 septembrie a grupului editorial Project Syndicate. In ziua de azi, din ce in mai multe probleme sunt considerate “tulburari” sau “afectiuni”, cauzate, se presupune, de predispozitii genetice sau dezechilibre chimice. In acest context, tristetea devine “tulburare depresiva”, grijile, “tulburare anxioasa”, iar timiditatea excesiva “tulburare a unei personalitati eschivante”. De asemenea, daca recurgi la bataie, suferi de o “tulburare exploziva intermitenta”, iar apelul in exces la bautura, medicamente, jocuri de noroc si mancare sunt considerate afectiuni mintale. Etichete asemanatoare se aplica persoanelor care recurg la prea putina mancare, somn, sau sex. Nici copiii nu scapa de aceste etichete. Daca esti slab la matematica suferi de ceea ce se poate numi “tulburari legate de matematica”, iar daca ignori sentimentele celorlalti ai pur si simplu o “tulburare de comportament”. Daca la aceste manifestari se mai adauga si furia, respectiva afectiune primeste numele de “sfidare ostila”. Unul din “diagnosticele” care apar des este tulburarea care presupune “deficitul de atentie/ hiperactivitate “. “Simptomele” acesteia includ neastamparul, pierderea diverselor lucruri, vorbitul excesiv, dificultatea de a se juca in liniste sau de a raspunde la mutari. In mod evident, se intampla ca unii copii sa aiba aceste probleme. Potrivit lui John Read, a face liste de comportamente, a da etichete cu rezonanta medicala oamenilor care manifesta astfel de comportament si a folosi ulterior prezenta acestor simptome pentru a dovedi ca o persoana sufera de anumite afectiuni mintale este o intreprindere nula din punct de vedere stiintific, deoarece nu ne spune nimic despre cauzele acestor tulburari si despre solutiile pe care le-am putea gasi. Care sunt motivele deci pentru care aceasta abordare simplista, in mod clar nestiintifica si deseori daunatoare a castigat o asemenea influenta? Un prim motiv ar fi ca pare tentant sa evitam sa ne confruntam cu evenimentele dureroase din viata noastra care ar putea fi cauza dificultatilor noastre. In plus, daca doar acceptam dignosticele la indemana, nimeni nu poate fi blamat. Nimeni nu trebuie sa recurga la vreo solutie diferita, in afara de cea care presupune luarea de pastile. Am fost doar suficienti de nenorocosi pentru a ni se intampla sa suferim de aceasta “afectiune”. In al doilea rand, un model de patologie individuala este de nepretuit pentru politicieni, in conditiile in care acestia nu mai sunt nevoiti sa cheltuiasca bani pentru programele de prevenire ale problemelor sociale cum ar fi stressul predominant, saracia, discriminarea, neglijarea copiilor, abuzurile, singuratatea, probleme despre care cercetarile au demonstrat in mod repetat ca joaca un rol important in afectarea sanatatii mintale. In al treilea rand, progresele incitante facute in domeniul tehnologiilor pentru studierea creierelor si genelor noastre ne-au insuflat speranta ca suntem pe cale de a descoperi cauzele biologice, sau solutiile, pentru a pune capat suferintei si confuziei umane. In al patrulea rand, nu trebuie uitat faptul ca industria farmaceutica, alimentata de dorinta noastra de a gasi rezolvari rapide, a depus un considerabil efort pentru a promulga notiunile de “tulburare” sau de “afectiune” in toate aspectele vietii noastre zilnice. Avand in vedere ca scopul fundamental al companiilor farmaceutice este producerea de profit pentru proprietarii acestora, pare extrem de firesc ca respectivele companii farmaceutice sa ne incurajeze sa consideram mancatul, dormitul sau sentimentele in exces (sau in deficit) drept afectiuni care necesita o cura cu medicamente. Pe de alta parte, sondajele de opinie din toata lumea indica ca majoritatea oamenilor sunt de parere ca problemele emotionale, incluzand chiar si pe cele considerate severe cum ar fi auzitul vocilor, sunt in primul rand cauzate de problemele pe care le avem, mai degraba, decât de afectiuni ale creierului sau de gene. De asemenea, publicul se declara de partea abordarilor psiho-sociale, cum ar fi discutiile cu alte persoane, acceptarea de sfaturi, sau ajutarea prietenilor pentru a face rost de o slujba, mai degraba decat medicamentele, electro-socurile sau admiterea intr-un spital psihiatric. Unii experti insista asupra faptului ca bolile mintale sunt boli ca toate celelalte, in pofida numeroaselor studii care arata ca, daca adoptam abordarea medicala, dobandim mai multe prejudecati si devenim mai speriati. Potrivit semnatarului articolului, serviciile pentru sanatate mintala ar trebui sa faca mai mult decat sa ne trateze sentimentele pe cale chimica sau sa controleze dificultatile copiilor nostri prin amfetamine. Exista un spectru variat de tratamente eficiente care nu presupun cresteri in greutate, disfunctii sexuale, pierderi de memorie sau dependenta. Sponsorii si decidentii politici care ne tin la curent cu ultimele cercetari au inceput sa introduca mai multe terapii care presupun discutii, mai multe alternative la spitalizare, mai multe servicii adaptate cultural, mai multe terapii adresate familiei si, cel mai important, o consultare mai autentica a celor care au nevoie de astfel de tratamente in privinta mijloacelor efective de tratament. Faptul ca aceste tratamente nu sunt folosite mai frecvent, nu inseamna ca ele nu sunt eficiente, ci ca ele nu aduc profituri companiilor de medicamente, conchide John Read. Sursa: sfaturimedicale.ro