Iertarea – o cale de scăpare

    În articolul precedent – „Autocompătimirea - piedică în calea iertării” am prezentat efectele negative ale neacceptării iertării, rezultatele benefice ale acceptării posibilității de a ierta precum și câte ceva din simțămintele celui care nu acceptă să ierte.  Am arătat că acesta suferă anumite traume, răni, pe care nu și le rezolvă ci continuă   să-i provoace  răniri și suferință psihică dar și somatică în continuare. Și în acest articol voi sublinia din nou aceste idei, încercând doar să le mai nuanțez, deoarece consider că subiectul iertării este un element extrem de benefic existenței noastre iar noi suntem atât de puțini cei care acceptăm să-l folosim.

   Psihologia recunoaște importanța acestei probleme și deaceea psihoterapia recomandă clienților săi autoacceptarea și iertarea propriei persoane, întrucât omul este surprins la un moment dat că nu se poate dezvolta, că nu poate merge mai departe, rămânând blocat în incapacitatea de a se opri din autoculpabilizare și autoblamare. Și psihologia are dreptate, trebuie să ne iertăm atunci când am făcut o greșeală în viață și ceilalți ne-au iertat însă noi nu, ci din contră ne culpabilizăm mai mult, ajungând să ne învinovățim pentru o vină ireală mult mai dură decât cea reală. Acest fenomen nu ne face vreun bine nici nouă nici celorlalți, așa cum cred cei care se autoculpabilizează încercând astfel să-și ispășească vina provocându-și suferință, ci din contră va avea ca efect deteriorarea imaginii de sine,  acceptarea acelei imagini deformate și ceea ce e mai rău, însușirea unui comportament negativ adecvat acelei culpe atribuite provocând și mai mult rău sieși și celor din jur.

   Totuși psihologia nu merge mai departe și nu recomandă foarte des iertarea celor din jur atunci când aceștia ți-au greșit și îți greșesc în continuare, provocându-ți suferință. Psihologia nu poate merge foarte departe, întrucât, consider eu că de la un anumit punct, e depășită de situație. Oare poate cere ea unei persoane care și-a pierdut soțul fiind ucis de cineva care a scăpat, să ofere iertare, sau poate cere unei mame să ierte pe cel care i-a abuzat și a provocat răni iremediabile fiicei sale? Nu, nu o poate face. Însă este Cineva și  este un domeniu care totuși poate cere aceste lucruri, care depășesc puterea umană de pricepere și anume: Hristos și crestinismul totodată. Și spre surprinderea multora, aceste lucruri funcționează de minune în viața celor care le acceptă, aducând vindecarea sufletului.

   În acest punct, am încercat să tratez iertarea doar din punct de vedere psihologic și n-am reușit, pentru că m-am lovit de concepte pe care le găsesc în creștinism și nu în altă parte. Am participat odată la un seminar dintr-un domeniu de aplicație ce se numea Psihologia iertării dar am constatat că, pe lângă tehnicile specifice, se foloseau principii specifice creștinismului. În cazul de față, am încercat să găsesc corespondențe noțiunilor de păcătos și verbului a se pocăi. Dacă pe prima noțiune o pot înlocui cu cea de, să zicem agresor, la ce-a de-a doua nu am găsit niciun corespondent necreștin. Aș putea s-o numesc schimbare dar această noțiune nu acoperă suficient conceptul, întrucât e mai mult decât atât, implică o schimbare lăuntrică profundă, pe care nu o poți face singur ci doar cu ajutorul forței supranaturale a Lui Dumnezeu. Acest concept s-a dovedit real și folositor în viața mai multor persoane care l-au experimentat și atunci de ce cuvântul pocăit provoacă repulsie multora dintre noi? Cu siguranță pentru că e dificil și lumea îi stigmatizează pe cei care-l aplică în dreptul lor, transformându-l în ceva rău doar pentru a-și liniști conștiințele. Colin T. Richardson, luând drept model fereastra lui Johari, arată că s e întâlnesc numai 4 cazuri în privința raportării oamenilor la principiul iertării:

1. Păcătosul se pocăiește, victima îl iartă.
2. Păcătosul nu se pocăiește, victima îl iartă.
3. Păcătosul se pocăiește, victima nu îl iartă.
4. Păcătosul nu se pocăiește, victima nu îl iartă.

  În explicarea acestei construcții, vom aborda întâi ultimul caz, pentru că este și cel mai des întâlnit. Oamenii se rănesc și nu se iartă unii pe alții. Nu e nimic deosebit în acest caz, îl vedem exemplificat peste tot în jurul nostru poate pentru că aparține și unei culturi populare tradiționale: de exemplu Coranul susține (nu sunt sigur că reproduc exact) pe cel ce ți-a greșit, cu dușmănie să-l dușmănești. În situația nr.3 agresorul își recunoaște și își mărturisește greșeala. El găsește iertare la Dumnezeu dar nu și la cel căruia i-a greșit. Victima alege astfel să rămână victimă. Nu are capacitatea de a renunța la durere, mânie și resentimente și de-aici drumul e previzibil pentru ea: rana ei va rămâne proaspătă toată viața și-i va provoca durere constant, pentru că nu dorește să renunțe la durere. Cumva am putea spune că se refugiază în statutul de victimă, acest fenomen fiind un mecanism de apărare prin care deși suferă, îi place să se vadă având și statutul de martir pe care și-l atribuie, încercând să se hrănească cu, compătimirea sa și a celorlalți.  Cazul nr.3 este favorabil care alege să ierte și să se elibereze de această povară, povară ce rămâne pe umerii agresorului provocându-i sentimente de autoculpabilizare. De subliniat aici este că victima nu așteaptă  să vadă pocăința păcătosului înainte de a-i oferi iertarea. Iertarea este deci o opțiune în primul rând în beneficiul celui care o acordă ducând la vindecarea traumei și  liniște sufletească. Unii, așa cum am arătat în articolul de care am amintit la început, așteaptă și reclamă întâi o schimbare și o umilire în fața lor a celui ce a greșit, atribuindu-și astfel un rol de judecător sau de superior față de cel ce a greșit. Însă se dovedește că aceasta nu este iertare și cu proxima ocazie, victima amintește celui ce i-a greșit de fapta comisă, dorind astfel ca acesta să rămână pentru totdeauna dator față de el. Dar iertarea înseamnă să o acorzi pe deplin, înseamnă să ai capacitatea de a închide definitiv o filă din viața ta și să mergi mai departe. În fine, ultimul caz, este cel mai rar întâlnit și cel mai dificil dar și cel mai fericit. Atât agresorul cât și victima se împacă și caută putere la Dumnezeu de a duce aceste  dificile acte până la capăt. Victima decide să renunțe la mânie, durere, suferință, resentimente, greșitul cere și găsește putere la Dumnezeu și este schimbat, lucru surprinzător dar perfect realizabil, întrucât există destule mărturii în direcția aceasta. Cei doi, odată dușmani, devin acum frați în Hristos, Cel ce i-a iertat de multe păcate  pe-amândoi.

 Iertarea, așa cum am prezentat-o aici, este un concept ce poate părea imposibil de pus în practică, dar folosit în condițiile trasate de Biblie, devine realizabil. Așa că ce motiv este suficient de puternic de a nu accepta să experimentezi acest principiu minunat care aduce sănătate și viață sufletului și ființei tale?

Autocompătimirea – piedică în calea… iertării

Dacă ar fi să-mi apreciez articolele, cred că nu sunt pe gustul tuturor şi nu toţi le pot suporta. Ultimele posturi cred că sunt inconfortabile, nu te fac să te simţi prea bine, soluţiile la problemele tratate sunt uşor diferite de viziunea filosofiei postmoderniste a cărei mesaj, în opinia mea printre altele, este acela de a accepta omul modern aşa cum e şi de a-l ajuta să fie ceea ce el vrea să fie, de a-l face să se simtă bine aşa cum este. De aceea, înainte de a relata ce mi-am propus, vreau să-mi cer iertare celor pt. care articolele mele sunt inconfortabile. În acelaşi timp îi felicit pe cei care au curajul să accepte aceste lucruri, să accepte o soluţie incomodă, dar care în timp va oferi mai mult decât comfortabilitate, şi anume – fericire, zic eu.

De experienţa autocompătimirii am avut cu toţii parte, cred. Unii mai mult, alţii mai puţin. Mai mult cei care şi-au format un obicei în a se plânge, a-şi admira rănile, a-şi relata întruna problemele lor care întotdeauna sunt mai mari ca ale celorlalţi, a cere compasiunea şi compătimirea celor din jur şi chiar de a nu dori să-şi rezolve problemele întrucât n-ar mai avea parte de pansamentul îmbibat de această continuă compătimire a tuturor, care ajută eul rănit să se simtă bine, dar care nu se vindecă niciodată.

Subiectul spre care îmi orientez eforturile comentariului meu bineinteţionat, este iertarea. Îndeosebi aş vrea să pun în discuţie piedicile care nu-ţi îngăduie să ierţi. Prima piedică, fără nicio intenţie de ierarhizare, este deci autocompătimirea. Nu vi s-a întâmplat să vă ceară iertare cineva iar voi înainte de a-i acorda binefăcătoarea alinare a iertării, să vă plângeţi, să-i arătaţi cât de rău v-aţi simţit, sau cât rău v-a făcut el, să vă convingeţi că-i pare cu-adevărat rău, că regretă, că vă compătimeşte că, în fine, face chiar penitenţe şi îşi merită iertarea. Iar dacă nu vă convinge ştiţi cu siguranţă că nu trebuie să-l iertaţi, pt. că el trebuie să merite. Uneori hotărâm să fim deprimaţi, să nu mai vorbim, sau să nu mai mâncăm. Dar ştiţi de ce facem aceste lucruri? Pt. că suferim, ar fi un răspuns. NU, ci pt. că astfel îl facem pe cel care ne-a rănit să vadă cât rău ne-a provocat, să se simtă el rău cu-adevărat. Ne dorim astfel mai mult sau mai puţin conştient, ca el  să sufere. De-aceea nu mâncăm, vrem ca el, sau măcar ceilalţi, să simtă câte ceva din suferinţa noastră.  Poate că aţi făcut astfel de lucruri, poate nu şi sunteţi atât de buni încât iertaţi pe oricine vă greşeşte înainte sau fără să vă ceară iertare şi poate v-aţi întrebat dacă aţi făcut bine sau nu. Eu nu vreau să vă învinuiesc şi nici să vă spun dacă aţi făcut bine sau nu. Altcineva a făcut-o: “Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”  Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Mat. 18. 21.22

Eu doresc să subliniez doar efectele neacceptării deciziei de a nu ierta. Când mă autocompătimesc, când mi-e milă de mine, cred că mă protejez şi că fac bine sufletului meu. Însă efectul e contrar din următoarele motive: nu prea există, sau dacă există sunt prea puţine persoane care să se încadreze în profilul iertatului ideal, care să facă toate acele lucruri care ne conving pe noi. În cazul acesta, ne decidem să nu iertăm şi avem din ce în ce mai mulţi greşiţi, mai multe probleme şi mai multe motive de autocompătimire a personalităţii noastre suferinde. Ne transformăm astfel în nişte persoane deosebite, dar pe care societatea din jur nu ştie să le aprecieze ci îşi exprimă faţă de ele veşnicul dispreţ şi prigonire, poate chiar martirizare. Şi vă întreb aceste beneficii  vă vor satisface? Eu spun că preţul e prea mare.

În strânsă legătură cu acest fenomen, se mai întâmplă şi altele, conexe. Atunci când îmi exprim mila faţă de mine, fac acest lucru discutând mult cu alţii şi nu doar cu mine, cât de mult mă rănesc ceilalţi, cât rău îmi provoacă, cât de rea e lumea, cât sufăr etc. Poate că un prieten care-mi vrea binele sau un specialist, îmi spun să las problemele în urmă şi să privesc înainte. Însă se-ntâmplă ca eu să mă supăr pe prietenul meu sau să spun că specialistul în domeniu nu-i bun şi e total pe lângă meserie, pt. că eu ştiu foarte bine cum trebuie să procedez. Dar şi acest lucru mă împiedică foarte tare să nu pot ierta. Apoi, după ce meditez, după ce discut mult ce mi se-ntâmplă, cum aş putea să uit ce mi s-a întâmplat? Iert da nu pot să uit. Incapacitatea de a uita este o altă piedică în calea iertării. Totuşi incapacitatea aceasta are o considerabilă implicaţie volitivă adică eu de fapt nu vreau să uit şi ar trebui să depun eforturi pt. aceasta.

În concluzie aceste 3 elemente: autocompătimirea şi îndelunga meditaţie la greşeli (ale altora asupra mea sau ale mele), lipsa dorinţei de a uita şi discutarea continuă a acestor lucruri, împiedică serios posibilitatea, capacitatea de iertare a celorlalţi dar şi a propriei persoane. Faceţi aceste lucruri şi veţi avea satisfacţia suferinţei celorlalţi dar şi a faptului că eul vostru va fi veşnic pansat dar rana lui va creşte, nu se va vindeca. Vă îndemn să îndepărtaţi răul din faşă: adăugaţi apa oxigenată a respingerii gândurilor răzbunării, a luptei împotriva vizualizării iar şi iar a greşelii, a problemei; adăugaţi rivanolul iertării, şi nu aruncaţi schijele din propria rană în sufletul celui greşit sau a celor care vă ascultă. Nu vă fie milă prea mult de voi, luaţi-vă curajul tratării corespunzătoare a rănii, suportaţi durerea de moment, mai mult sau mai puţin intensă, dar plaga se va vindeca cu siguranţă. În timp, nu imediat, aveţi însă răbdare. Alegând să iertaţi, deşi pe moment nu vă simţiţi bine făcând acest lucru, vor apărea şi sentimentele iertării adică veţi fi bucuroşi, împăcaţi, eliberaţi fericiţi,  că aţi iertat. În cazul suspiciunii voastre vă spun că o accept cu condiţia să experimentaţi teoria, preluată şi de mine, şi apoi să vă spuneţi concluziile voastre aici. Aş fi foarte onorat întrucât ar fi concluziile unor oameni adevăraţi care au curajul iertării şi nu laşitatea autocompătimirii!