Scurt comentariu cu privire la abuzurile şi devierile sexuale comise de creştini

Motto. Domnul i-a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Gen.4,9

De cele mai multe ori atunci când apare o problemă se caută vinovaţi, cauze, soluţii. În legătură cu, cazul de abuz sexual faţă de un minor, recent petrecut şi care a lovit, cutremurat şi întristat biserica noastră, având în vedere şi persoana de notorietate pentru creştinii români implicată, consider că ar fi potrivit să punem în aplicare o prevenţie activă şi o împărţire a responsabilităţii în cazul acesta. Nu ne e util să ne minunăm, să condamnăm şi să discutăm . Dacă s-a petrecut un lucru atât de regretabil, avem şi noi o părticică mai mare sau mai mică de vină şi spun asta nu ca să culpabilizez în mod arbitrar. Însă atunci când se întâmplă ceva negativ, rareori cauza e singulară şi rareori există un singur vinovat, în realitate majoritatea problemelor sunt multicauzale şi au în spate o multitudine de factori printre care un loc important îl ocupă familia, apoi noi ceilalţi, prieteni, fraţi, persoane competente.

Textul pe care l-am afişat la început doresc să nu-l aplicăm doar la persoana vinovată ci la noi toţi, pentru că Domnul ne vede responsabili pe noi pentru fraţii noştri, fie ei victime sau vinovaţi care până la urmă sunt tot victime ale ispitei şi păcatului. Situaţia negativă care se produce, păcatul, apare mereu într-un context de condiţii „favorabile” faptului negativ şi printr-un concurs de situaţii negative cum ar fi: condiţii familiale aspre, influenţă familială deficitară, ispită, păcate nebiruite, neinformare, lipsă de comunicare, însingurare etc.

Consider că în afară de măsurile propuse de a vorbi mai mult copiilor de ce şi cum să se ferească, e nevoie în primul rând să responzabilizăm mai mult părinţii să se implice activ în educaţia copiilor întrucât rolul activ al părinţilor în educaţia copiilor lor a scăzut drastic, apoi în responsabilizarea bisericii în a se implica mai mult prin serviciile de diaconie în susţinerea, suportul şi întărirea personală, afectivă şi spirituală a membrilor bisericii. Un lucru foarte necesar în viziunea mea ar fi introducerea unor consilieri creştini în biserică. Aşa cum în alte ţări şi alte biserici există astfel de persoane, nu e deplasat ci necesar să dezvoltăm şi noi conceptul de consiliere creştină. Cine ar putea îndeplini astfel de servicii? Psihologi creştini, pastori cu pregătire psihologică sau asistenţi sociali. Aceşti consilieri ar trebui să se intereseze, să ia contact cu toţi membrii, să recunoască potenţiale necesităţi de intervenţie, dar să desfăşoare şi seminarii psihoeducative cu membrii, familiile sau copiii din biserică. Nu în ultimul rând datoria de implicare pentru prevenirea lucrurilor negative ar trebui să aparţină tuturor membrilor. Cred că relaţiile noastre sociale unii cu alţii în cadrul bisericii au sărăcit şi nici măcar nu ne mai cunoaştem unii pe alţii. Ne-am obişnuit să dezvoltăm relaţii doar cu prietenii şi cei cunoscuţi, în timp ce sunt mulţi fraţi ai noştri singuri şi care „flămânzesc” în a schimba o vorbă cu cineva, în a-şi discuta problemele şi a primi susţinere, dar nu are nimeni cine să le ofere aceste lucruri.

O atenţie deosebită trebuie acordată familiei pentru că multe astfel de dezechilibre îşi au rădăcina în familie, problemele nerezolvate şi acutizate aici îşi lasă amprenta asupra viitorilor adulţi şi aceste probleme înmagazinate în mod latent îşi fac apariţia la un moment dat în viaţa persoanei care a avut tangenţă cu problemele datorate părinţilor sau cu alte dezechilibre. I-adevărat uneori oricât încercăm să prevenim, tot suntem surprinşi întrucât legea păcatului e mai puternică decât noi şi de multe ori ne recunoaştem învinşi. De aceea slabele noastre eforturi e necesar a fi coroborate cu puterea Celui care poate să intervină cu un real efect viaţa bisericii şi a membrilor ei. Deci o provocare importantă pentru noi ar fi conştientizarea nevoii de a fi în legătură mai profundă cu Sursa puterii pentru schimbarea vieţii a oricărui păcătos prin chemarea la o reformă a rugăciunii credincioşilor pentru dejucarea planurilor Diavolului care râde şi îşi bate joc de Biserica Lui Hristos şi de păcătoşii slabi care o compun. Ar fi cea mai mare indiferenţă şi lipsă de responsabilitate dintre toate cele amintite la început următorul lucru: ignorarea puterii Celui care se află aşa aproape de noi şi doreşte să ne-ajute în obţinerea biruinţei acestei vieţi asupra păcatului.

În final, pentru a fi mai util comentariul meu, iată o sintetizare a măsurilor propuse:

- o chemare la rugăciune colectivă a membrilor prin conştientizarea nevoii de Dumnezeu în viaţa personală dar şi a bisericii;

- o organizare mai bună a serviciilor de diaconie prin vizitarea şi oferirea suportului tuturor membrilor bisericii;

- unor consilieri creştini care pot fi: psihologi, asistenţi sociali, pastori, şi care să realizeze servicii active de consiliere, investigare a potenţialelor dezechilibre şi intervenţie la nivel personal, familial şi colectiv;

- responsabilizarea părinţilor avându-se în vedere o mai activă implicare în educaţia, înţelegerea şi comunicarea cu copiii lor;

- informarea copiilor cu privire la comportamentul dezirabil din partea lor şi al celor din jurul lor;

- organizarea de seminarii pentru familie cu privire la modul corect de vieţuire creştină dar şi la greşelile frecvente întâlnite în cadrul familial;

- conştientizarea nevoii de dezvoltare a relaţiilor interpersonale între membrii bisericii şi oferirea susţinerii noastre celor din jur;

- combaterea neglijenţei şi indiferenţei sociale în biserică;

- combaterea prejudecăţilor a unora faţă de ceilalţi, combaterea discriminării;

- dezvoltarea comunicării, a activităţilor în mijlocul bisericii dar şi a activităţilor sociale în afara ei.

Prostia omenească – o problemă de comunicare

Cu toţii cunoaştem celebra poveste a lui Ion Creangă “Prostia omenească”, o lucrare cu rădăcini populare româneşti şi pe care am considerat-o reprezentativă pentru mentalitatea românească. De asemenea o considerăm reprezentativă în domeniul ilustrării extremelor inferioare ale inteligenţei şi anume ceea ce popular denumim drept prostie. Însă vreau să vă ofer o încercare de a privi dintr-o perspectivă puţin obişnuită elementele puse în discuţie de povestea lui Creangă. Ipoteza este că prostia incriminată în poveste nu este neapărat o problemă de inteligenţă sau a lipsei de inteligenţă ci o problemă de comunicare, sau mai corect ar fi să spunem că prostia ilustrată aici şi implicit problemele familiale se datorează nu unui retard intelectual, aşa cum suntem înclinaţi să credem, ci lipsei de comunicare. Poate vi se pare nefirească această concluzie dar de fapt este o abordare psihologică, întrucât Psihologia mecanismelor cognitive susţine că inteligenţa se dezvoltă prin intermediul limbajului şi prin interacţiunea cu lumea înconjurătoare. Fără comunicarea cu semenii noştri am rămâne la nivelul animalelor, am fi lipsiţi aproape total de intelect (Ex. copiilor lup. E vorba de copiii pierduţi în sălbăticie şi crescuţi de animale. Datorită lipsei limbajului omenesc, intelectul lor nu se mai dezvoltă decât până la un nivel minim şi nu mai pot fi recuperaţi niciodată). Principalul personaj al poveştii, un om care se întoarce acasă de la treburile sale este, spunem noi, este reprezentantul exponenţial al bărbatului român, cel puţin în cadrul culturii româneşti tradiţionale, cultură în care afirmăm că nu s-au schimbat prea multe. Momentul de tensiune indus în poveste este reprezentat de dilema nevestei şi soacrei omului, cu privire la posibila rostogolire a drobului de sare în capul copilului acestora. Această întâmplare imaginată a drobului de sare, a rămas ca o ilustrare clasică şi bine realizată a prostiei. Însă punctul meu de vedere este acela că reprezintă o ilustrare a lipsei de comunicare familiale. Poate vă întrebaţi de unde şi până unde lipsă de comunicare că e prostie curată până la idioţie să plângi pentru un posibil pericol a cărui combatere îţi stă în propriile puteri dar nu faci nimic pentru asta ci doar îţi imaginezi ipoteticul şi iminentul dezastru şi te mărgineşti cu o deplorabilă compătimire. Deşi nu face subiectul meditaţiei noastre, putem spune că acelaşi mecanism îl întâlnim şi în depresie. Depresivii pot combate problemele cu care se confruntă însă nu fac nimic decât se autocompătimesc întrucât nu se văd în stare, nu cred posibilităţile proprii de a face faţă problemelor. Deci este şi o problemă a lipsei de încredere în sine, putem spune. Şi lipsa de încredere în sine este tot o urmare a lipsei de comunicare în familie. Femeile din poveste se văd vulnerabile în faţa pericolului, probabil că ele nu au mai rezolvat situaţii anterioare problematice conlucrând cu bărbatul, capul familiei. Spun asta pentru că barbatul este înfăţişat separat, venind de la muncă, cu problemele lui pe cap, pe care nu le împărtăşeşte familiei ci le poartă singur. La acestea se adaugă problema pe care o întâlneşte acasă, cea a raţionamentului aberant al femeilor. Modul în care acţionează în continuare, ne întăreşte ideea că omul ia decizii de unul singur, fără a se consulta cu familia, fără a explica prea mult şi a le ajuta pe femei. El îşi ai lumea în cap hotărând să-şi lase familia, întrucât situaţia sa, de om cu capul pe umeri, e disperată alături de o astfel de familie şi drept urmare pleacă condiţionând totuşi întoarcerea sa de posibilitatea întâlnirii altor personaje caracterizate de o concentraţie mai mare de prostie. Şi cum Dumnezeu lucrează împotriva celor ce îşi lasă familia şi spre binele tuturor, asta se şi întâmplă. În drumul său întâlneşte oameni care rezolvă probleme uzuale pentru viaţa la ţară în moduri extrem de originale dar ineficiente. Unul încearcă să captureze soarele pentru a-i lumina casa, altul încearcă să care nuci în pod cu “ţăpoiul”, iar altul spânzură o vacă vrând de fapt s-o hrănească căţărând-o în vârful şurei. Îmi susţin afirmaţia că prostia este lipsa comunicării şi pentru aceste cazuri. Oamenii aceştia au găsit astfel de soluţii la problemele lor, întrucât nu li s-au făcut cunoscute alte soluţii şi probabil nu au colaborat cu alţii în experimentarea rezolvării eficiente a situaţiilor de viaţă. În momentul în care ei intră în contact cu omul nostru, sunt receptivi la “noua tehnică” şi primesc lumina primită. După această aventură a “omului care gândeşte”, acesta se întoarce acasă spăşit şi împăcat că lumea nu e mai bună decât familia sa, ci din contră situaţia lumii e chiar mai rea. În concluzie, ideea poveştii ar fi că problema universală a oamenilor ar fi cea a lipsei inteligenţei sau a prostiei, idee care nu pare deplasată, dar cu care eu nu sunt de acord. Oare asta să fie problema noastră, că ne-am născut proşti că Dumnezeu nu ne-a dat destulă minte? Consider că ideea conform căreia problema lumii şi a oamenilor în general, ar fi lipsa comunicării, mi se pare mai productivă şi mai actuală în raport cu starea lumii de azi. Pe lângă problema comunicării vreau să mai scot în evidenţă puţin şi configuraţia mentalităţii tradiţionale româneşti. Miezul poveştii nu stă în realitate ci în mesajele transmise. Între altele evidenţiem mesajul negativ al devalorizării femeii, în speţă al soţiei şi soacrei. Faptul de a avea pe cap în afara problemelor ce ţin de întreţinerea de unul singur a familiei şi două femei care pe lângă faptul că nu fac mare lucru acasă, sunt atât de proaste, e cu adevărat o tragedie, în viziunea autorului ce s-a inspirat din folclorul şi gândirea românească. Acest raţionament nu poate fi decât dezastruos pentru existenţa oricărei familii şi drept urmare acest lucru se întâmplă şi cu familia din povestea noastră. Lucrurile se rezolvă însă în momentul în care omul îşi schimbă raţionamentul său anterior. Deci trebuie apreciat mesajul pozitiv cu care se încheie povestea şi de-aici rolul pedagogic pentru conduita familială. În raport cu mesajele poveştii, putem spune şi noi deci că lucrurile de bază ce asigură fericirea şi trăinicia familiei sunt: valorizarea partenerului, comunicarea şi colaborarea în depăşirea problemelor casnice curente. Vi se par productive aceste puncte de vedere? Aştept cu nerăbdare opiniile voastre cu privire la exemplul analizat şi la tot ce ţine de apreciere, speranţă şi încredere în cadrul familiei!