Conceptul de atribuire şi neajutorarea învăţată

 Seligman a elaborat conceptul de neajutorare învăţată pentru a descrie reacţiile animalelor de laborator care, în prima zi, au fost supuse în mod repetat la un şoc, iar a doua zi au avut posibilitatea de a trece peste o barieră pentru a fi în siguranţă. În ciuda existenţei acestei soluţii, cei mai mulţi câini nu au fugit, ci au renunţat. Seligman a tras următoarea concluzie: câinii au învăţat că nu pot controla şocurile şi nu au adoptat comportamente prin care să rezolve problema deoarece au simţit că sunt prea neajutoraţi ca să influenţeze rezultatul.

 Mai recent, teoria atribuirii (stabilirea de asocieri între gânduri şi rezultate) a completat teoria neajutorării învăţate, în încercarea de a explica de ce anumiţi oameni reacţionează la factorii de stres prin renunţare. (Linda Wilmshurst – Psihopatologia copilului)

Nebunul este cel ce a pierdut orice facultate în afară de cea raţională

“Ultimul lucru care ar putea fi afirmat despre un lunatic este că faptele lui sunt lipsite de scop. Dacă se poate spune despre anumite acte umane că sunt lipsite de scop, acestea sunt faptele minore ale unui om sănătos care fluieră în timp ce merge, loveşte iarba cu un băţ, îşi loveşte călcâiele sau îşi freacă mâinile. Omul fericit face lucruri inutile; omul bolnav nu este suficient de puternic pentru a sta degeaba. Tocmai astfel de fapte fără scop, inutile nu pot fi înţelese de un om nebun, căci nebunul (la fel ca deterministul) în general vede prea multe motive în toate. Nebunul vede o semnificaţie conspiraţionistă în astfel de lucruri: ar crede că lovirea ierbii este o încălcare a proprietăţii private, lovirea călcâielor este semnal pentru un complice. Dacă pentru o clipă nebunul s-ar putea destinde, s-ar însănătoşi. Oricine a avut ocazia nefericită de a vorbi cu un nebun ştie că trăsătura cea mai sinistră a acestora este claritatea detaliului; conexarea unui lucru cu altul într-o reţea mai complicată decât un labirint. Dacă te apuci să discuţi cu un nebun, este foarte probabil că vei pierde, pentru că mintea lui se mişcă mult mai repede, nefiind reţinută de lucrurile care însoţesc o judecată sănătoasă. Nebunul nu este stăvilit de un simţ al umorului ori de caritate ori de certitudinile plate ale existenţei. Nebunul este cu atât mai logic cu cât a pierdut anumite afecte sănătoase. Practic, nebunul a pierdut orice facultate în afară de cea raţională.” Chesterton, Orthodoxy