Autocompătimirea – piedică în calea… iertării

Dacă ar fi să-mi apreciez articolele, cred că nu sunt pe gustul tuturor şi nu toţi le pot suporta. Ultimele posturi cred că sunt inconfortabile, nu te fac să te simţi prea bine, soluţiile la problemele tratate sunt uşor diferite de viziunea filosofiei postmoderniste a cărei mesaj, în opinia mea printre altele, este acela de a accepta omul modern aşa cum e şi de a-l ajuta să fie ceea ce el vrea să fie, de a-l face să se simtă bine aşa cum este. De aceea, înainte de a relata ce mi-am propus, vreau să-mi cer iertare celor pt. care articolele mele sunt inconfortabile. În acelaşi timp îi felicit pe cei care au curajul să accepte aceste lucruri, să accepte o soluţie incomodă, dar care în timp va oferi mai mult decât comfortabilitate, şi anume – fericire, zic eu.

De experienţa autocompătimirii am avut cu toţii parte, cred. Unii mai mult, alţii mai puţin. Mai mult cei care şi-au format un obicei în a se plânge, a-şi admira rănile, a-şi relata întruna problemele lor care întotdeauna sunt mai mari ca ale celorlalţi, a cere compasiunea şi compătimirea celor din jur şi chiar de a nu dori să-şi rezolve problemele întrucât n-ar mai avea parte de pansamentul îmbibat de această continuă compătimire a tuturor, care ajută eul rănit să se simtă bine, dar care nu se vindecă niciodată.

Subiectul spre care îmi orientez eforturile comentariului meu bineinteţionat, este iertarea. Îndeosebi aş vrea să pun în discuţie piedicile care nu-ţi îngăduie să ierţi. Prima piedică, fără nicio intenţie de ierarhizare, este deci autocompătimirea. Nu vi s-a întâmplat să vă ceară iertare cineva iar voi înainte de a-i acorda binefăcătoarea alinare a iertării, să vă plângeţi, să-i arătaţi cât de rău v-aţi simţit, sau cât rău v-a făcut el, să vă convingeţi că-i pare cu-adevărat rău, că regretă, că vă compătimeşte că, în fine, face chiar penitenţe şi îşi merită iertarea. Iar dacă nu vă convinge ştiţi cu siguranţă că nu trebuie să-l iertaţi, pt. că el trebuie să merite. Uneori hotărâm să fim deprimaţi, să nu mai vorbim, sau să nu mai mâncăm. Dar ştiţi de ce facem aceste lucruri? Pt. că suferim, ar fi un răspuns. NU, ci pt. că astfel îl facem pe cel care ne-a rănit să vadă cât rău ne-a provocat, să se simtă el rău cu-adevărat. Ne dorim astfel mai mult sau mai puţin conştient, ca el  să sufere. De-aceea nu mâncăm, vrem ca el, sau măcar ceilalţi, să simtă câte ceva din suferinţa noastră.  Poate că aţi făcut astfel de lucruri, poate nu şi sunteţi atât de buni încât iertaţi pe oricine vă greşeşte înainte sau fără să vă ceară iertare şi poate v-aţi întrebat dacă aţi făcut bine sau nu. Eu nu vreau să vă învinuiesc şi nici să vă spun dacă aţi făcut bine sau nu. Altcineva a făcut-o: “Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”  Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Mat. 18. 21.22

Eu doresc să subliniez doar efectele neacceptării deciziei de a nu ierta. Când mă autocompătimesc, când mi-e milă de mine, cred că mă protejez şi că fac bine sufletului meu. Însă efectul e contrar din următoarele motive: nu prea există, sau dacă există sunt prea puţine persoane care să se încadreze în profilul iertatului ideal, care să facă toate acele lucruri care ne conving pe noi. În cazul acesta, ne decidem să nu iertăm şi avem din ce în ce mai mulţi greşiţi, mai multe probleme şi mai multe motive de autocompătimire a personalităţii noastre suferinde. Ne transformăm astfel în nişte persoane deosebite, dar pe care societatea din jur nu ştie să le aprecieze ci îşi exprimă faţă de ele veşnicul dispreţ şi prigonire, poate chiar martirizare. Şi vă întreb aceste beneficii  vă vor satisface? Eu spun că preţul e prea mare.

În strânsă legătură cu acest fenomen, se mai întâmplă şi altele, conexe. Atunci când îmi exprim mila faţă de mine, fac acest lucru discutând mult cu alţii şi nu doar cu mine, cât de mult mă rănesc ceilalţi, cât rău îmi provoacă, cât de rea e lumea, cât sufăr etc. Poate că un prieten care-mi vrea binele sau un specialist, îmi spun să las problemele în urmă şi să privesc înainte. Însă se-ntâmplă ca eu să mă supăr pe prietenul meu sau să spun că specialistul în domeniu nu-i bun şi e total pe lângă meserie, pt. că eu ştiu foarte bine cum trebuie să procedez. Dar şi acest lucru mă împiedică foarte tare să nu pot ierta. Apoi, după ce meditez, după ce discut mult ce mi se-ntâmplă, cum aş putea să uit ce mi s-a întâmplat? Iert da nu pot să uit. Incapacitatea de a uita este o altă piedică în calea iertării. Totuşi incapacitatea aceasta are o considerabilă implicaţie volitivă adică eu de fapt nu vreau să uit şi ar trebui să depun eforturi pt. aceasta.

În concluzie aceste 3 elemente: autocompătimirea şi îndelunga meditaţie la greşeli (ale altora asupra mea sau ale mele), lipsa dorinţei de a uita şi discutarea continuă a acestor lucruri, împiedică serios posibilitatea, capacitatea de iertare a celorlalţi dar şi a propriei persoane. Faceţi aceste lucruri şi veţi avea satisfacţia suferinţei celorlalţi dar şi a faptului că eul vostru va fi veşnic pansat dar rana lui va creşte, nu se va vindeca. Vă îndemn să îndepărtaţi răul din faşă: adăugaţi apa oxigenată a respingerii gândurilor răzbunării, a luptei împotriva vizualizării iar şi iar a greşelii, a problemei; adăugaţi rivanolul iertării, şi nu aruncaţi schijele din propria rană în sufletul celui greşit sau a celor care vă ascultă. Nu vă fie milă prea mult de voi, luaţi-vă curajul tratării corespunzătoare a rănii, suportaţi durerea de moment, mai mult sau mai puţin intensă, dar plaga se va vindeca cu siguranţă. În timp, nu imediat, aveţi însă răbdare. Alegând să iertaţi, deşi pe moment nu vă simţiţi bine făcând acest lucru, vor apărea şi sentimentele iertării adică veţi fi bucuroşi, împăcaţi, eliberaţi fericiţi,  că aţi iertat. În cazul suspiciunii voastre vă spun că o accept cu condiţia să experimentaţi teoria, preluată şi de mine, şi apoi să vă spuneţi concluziile voastre aici. Aş fi foarte onorat întrucât ar fi concluziile unor oameni adevăraţi care au curajul iertării şi nu laşitatea autocompătimirii!