Oglinda lui Andersen şi cioburile noastre

        Unii oameni nu au deloc încredere într-o oglindă, considerând că există oglinzi defecte sau pur şi simplu nu agreează oglinzile în sine pentru că nu sunt de acord cu realitatea descoperită de acestea. Alţi oameni, dimpotrivă, manifestă o afecţiune deosebită faţă de oglindă şi o folosesc mai des decât ceilalţi. Rolul oglinzii este important, ea fiind folosită în saloane de cosmetică, frizerii, saloane de modă şi nu în ultimul rând în cabinete psihologice. Nu demult, o tânără a intrat în Cabinetul psihologic în care activez şi a fost deranjată de oglinzile de-acolo, mărturisindu-şi de la început aversiunea sa faţă de acest obiect. Persoanele care manifestă afecţiunea psihologică numită dismorfofobie, acestea fiind persoanele care nu sunt mulţumite de aspectul fizic al corpului lor sunt  de obicei deranjate de oglindă. Oglinda este folosită şi ca mijloc de divertisment şi amuzament. În satele de vacanţă există acele saloane cu oglinzi de diverse forme şi tipuri care te înfăţişează în mod voit deformat, pentru a asigura o formă de distracţie.

      Cu ceva timp în urmă, un tânăr cu un talent literar imens, probabil cel mai talentat în domeniul literar în care activa, confruntându-se cu câteva evenimente neplăcute din viaţa sa şi sub influenţa acestora, a scris una din cele mai remarcabile poveşti pentru copii scrise vreodată: “Crăiasa Zăpezii”. Tânărul Hans Cristian Andersen, îşi făureşte povestea pe marginea existenţei unei oglinzi fermecate. Această oglindă, asemenea celor din parcurile de distracţie, avea proprietatea de a deforma realitatea într-un sens amuzant dar şi malefic. Pe oamenii care se uitau în ea, ţi strâmba în fel şi chip, făcându-i mai lungi sau mai scurţi, mai graşi sau mai slabi, rotunzi, ascuţiţi şi în orice alt fel care poate fi imaginat. De asemeni în ea regăseai toate lucrurile rele din lume. La-nceput, oamenii erau încântaţi de oglindă şi se distrau total. Însă, cu timpul, distracţia oamenilor a dispărut şi s-a transformat chiar în disensiune, neînţelegere, sentimente negative, determinate de înfăţişarea deformată a lor înşişi şi a realităţii. Oamenii deşi se amuzau de cum îi reflecta oglinda pe cei din jurul lor, erau nemulţumiţi că şi ei erau obiectul amuzamentului celorlalţi, iar aceştia vedeau ce e mai rău la ei. La un moment dat ei şi-au concretizat aversiunea faţă de oglindă hotărându-se s-o spargă, ceea ce au şi făcut. Însă atunci, s-antâmplat un lucru nefast: oglinda s-a spart în milioane de cioburi, acestea pătrunzând în ochii lor şi ai multor altora. Acest lucru i-a marcat pentru totdeauna, caracteristicile oglinzii fiind transferate asupra lor înşişi. Ei au devenit reci, duri, tăioşi, neînduplecaţi, fără milă şi sensibilitate umană. Doi copii au fost afectaţi şi ei printre atâţia alţii de aceste cioburi şi ei au fost luaţi în slujba Crăiesei zăpezii, o regină rea, care stăpânea conştiinţele oamenilor prin teroare.

      Deşi acest blog nu este unul al poveştilor, vreau să mă folosesc de această poveste pentru a extrage câteva idei, unele transmise şi de autor. Mai există o carte care spune că vederea noastră a fost afectată de un eveniment. Oamenii au sperat la acea dată că vor vedea mult mai bine, că vor fi superiori şi vor evolua spre un alt nivel al existenţei lor. Însă lucrul care s-antâmplat a fost opusul acestora. Efectele produse asupra lor, au fost asemănătoare celor produse de cioburile oglinzii din povestea lui Andersen. Ei au început să vadă răul, să se vadă goi, să vadă defectele la celălalt, au început să se certe, să nu se mai înţeleagă şi să-i învinuiască pe ceilalţi pentru vina lor.  Întâmplarea de care vă povestesc e cunoscută de mai multă lume decât în cazul poveştii Crăiasa zăpezii, dar e considerată de majoritatea oamenilor o poveste la fel ca aceasta. Totuşi efectele descrise acolo se observă la majoritatea oamenilor. Evenimentul descris de mine se găseşte în Biblie: Gen. 3,6-19. Personajele prezentate sunt Adam şi Eva, primii oameni de pe Pământ, conform Bibliei. Suferinţele şi lucrurile rele pe care le-au văzut de-atunci, se regăsesc peste tot în lumea noastră. Aş vrea să mai adaug că şi ideea ispitirii se regăseşte azi: “…Veţi cunoaşte binele şi răul, veţi fi ca Dumnezeu”. Gen. 3,5. Există multe teorii care susţin că răul e necesar, că numai astfel poate exista un echilibru, însă eu contest acest lucru. Faptul că ochii noştri au fost afectaţi de impedimente mai mici sau mai mari, ne este prezentat şi în Evanghelii de către Iisus Hristos: “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?” Mat. 7,3. De multe ori avem obiecte mai mici sau mai mari în ochii noştri, lucruri care ne fac să vedem răul din jurul nostru şi răul din semenii noştri. Nu putem vedea lucrurile bune, frumoase, nu ne putem bucura de ele, pentru că vedem doar răul, doar defectele, doar problemele şi acest lucru ne determină să fim deprimaţi, aspri sau reci. Vă mai înfăţişez un ultim citat din cuvintele Mântuitorului: “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;  dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” Mat.6,22.23. Deci dacă noi suntem copleşiţi de întuneric, de probleme, de lucruri negative, de disensiuni relaţionale şi de alte lucruri rele, înseamnă că ochii noştri sunt afectaţi într-un anumit fel. Înseamnă că în interiorul lor s-au fixat obiecte străine şi ascuţite care ne rănesc, care ne distorsionează realitatea şi ne influenţează continuu să vedem lucuri negative care ne amărăsc viaţa noastră şi a celor din jurul nostru. Efectele sunt profunde, afectându-ne cu totul.

    Una din caracteristicile de bază ale depresiei este distorsionarea realităţii. Oricare dintre noi, atunci când ne confruntăm cu această afecţiune psihologică, suntem înclinaţi să vedem totul într-o lumină negativă, toate lucurile din jur vor fi interpretate negativ prin prisma gândurilor noastre automate. Acţiunile oamenilor vor fi interpretate negativ conform impresiilor noastre pesimiste. Interpretarea negativă a realităţii se întâlneşte nu doar în depresii, ci există multe probleme psihologice în care se manifestă. De fapt majoritatea testelor psihologice de personalitate se bazează pe verificarea interpretării personale a realităţii. Dar oare câţi oameni care se declară sănătoşi sunt profund afectaţi de această vedere defectuasă, de interpretarea negativă a realităţii? Ca urmare,  personalitatea, viaţa lor şi a celor din jur sunt afectate şi sunt caracterizate de suferinţă. Cât de multe lucruri s-ar schimba dacă ar accepta că ochii lor sunt afectaţi de ceva anume şi ar face ceva pentru vindecarea şi schimbarea opticii lor. Ce bine ar fi dacă noi toţi i-am asculta pe cei care văd bine, optimist şi pozitiv şi ne-am împărtăşi din viziunea lor binefăcătoare. Unii gândiţi poate că o vedere corectă este o vedere ce ţine cont şi de aspectele problematice din jur iar optimiştii incurabili sunt de fapt nişte visători ce şi-au pierdut simţul realităţii. Dar eu am altă opinie. În lumea asta şi în viaţa noastră poţi să vezi multe lucruri rele, care te-ar copleşi dacă le-ai observa mereu iar asta nu te-ajută cu nimic. Consider că vorbele Lui Iisus sunt adevărate. Dacă în viaţa ta este lumină, optimism şi o pace sănătoasă, iar aceste lucruri sunt determinate de o viziune pozitivă asupra vieţii, atunci ochii tăi sunt sănătoşi. Oare n-am putea accepta acest lucru. Cred că totul este o problemă de alegere. Putem să avem o viziune întunecată şi viaţa noastră va fi în acelaşi ton şi culoare, sau să avem o vedere mai bună, zic eu, şi o viaţă nu neapărat mult mai uşoară, dar de o calitate personală superioară. Aştept părerile voastre.

O “nouă” definiţie a …dragostei

“Cred că iubirea este în primul rând o alegere şi numai uneori un sentiment. Dacă vrei să simţi iubire, alege să iubeşti şi apoi ai răbdare.” (Gordon Atkinson)

M-am întrebat de unde are psihologul Gordon Atkinson acest tip de raţionament? Asta pentru că dicţionarele lingvistice cât şi cele psihologice definesc iubirea drept un sentiment sau un complex de sentimente. DEX-ul defineşte dragostea drept “sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva. Sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus; iubire, amor”. Această definiţie seamănă foarte mult cu ceea ce grecii înţelegeau prin eros – dragostea unei persoane faţă de persoana de sex opus, dragoste însoţită de pasiune. Cam asta înţelege şi lumea postmodernă prin dragoste. Însă ideea lui Atkinson seamănă mai degrabă cu ceea ce Biblia numeşte dragoste. Ea aduce un alt sens noţiunii de dragoste şi care a fost numită de greci agape. Termenul semnifică dragostea cuiva faţă de altcineva ce nu posedă şi nu manifestă niciun fel de atractivitate, şi implicit simţăminte, ci mai degrabă respingere. Se pare că acest concept a fost necunoscut (destul de necunoscut şi de lumea de azi) până în momentul în care a fost adus sacrificiul Divinităţii faţă de omul care L-a respins pe Dumnezeu ce a venit în persoana Fiului Său să-l salveze din condiţia sa mizeră şi nenorocită. Se poate scrie foarte mult despre dragoste. Însă nu doresc să vă explic prin propriile puteri, ci doar făcând apel la bunăvoinţa voastră de a urmări în articolul următor convorbirea dintre un consilier şi un cuplu în cadrul unei consilieri de cuplu. E vorba de o consiliere de tip creştin şi am făcut apel la expunerea unei astfel de consilieri deoarece consider că religia are de oferit cele mai bune răspunsuri în a ne ajuta să înţelegem această problematică: ce e dragostea? sentiment, alegere, raţiune. Cred că veţi înţelege foarte bine acest lucru urmărind trăirile acestui cuplu şi argumentele aduse, iar apoi vă invit cu căldură să vă prezentaţi comentariile voastre!

Convorbire între un Consilier creştin şi un cuplu

Voi prezenta sub formă de dialog convorbirea înregistrată în cadrul unei consilieri de tip creştin, realizată între un cuplu aflat la vârsta a doua reclamând impasul căsniciei lor odată cu epuizarea dragostei dintre ei, şi Consilierul ce le oferă îndrumarea necesară. Specific că acest articol se doreşte a aduce lămuriri celui precedent, O nouă definitie a …dragostei  în care dragostea este definită drept o alegere şi apoi un sentiment. 

- Noi credem că n-a mai rămas nimic în căsnicia noastră. Nu mai este dragoste, nu mai sunt sentimente, nu mai e nimic.

- Îmi pare rău pentru asta. Cred că va trebui să vedeţi care este problema între voi. Să vă mărturisiţi păcatele Lui Dumnezeu şi să învăţaţi să vă iubiţi unul pe altul.                                                                                      

- Dar v-am spus că nu mai simţim nimic unul pentru altul.

- Înţeleg, dar acest lucru este irelevant. Dumnezeu spune că trebuie să vă iubiţi unul pe altul. Dacă învăţaţi să acceptaţi acest lucru, simţirile de dragoste vor veni. Dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Ea începe cu trăirea în ascultare. Dragostea nu începe prin simţăminte ci ea începe prin ascultare.

- Ce, vreţi să spuneţi că noi trebuie să ne iubim unul pe altul în ciuda simţămintelor noastre?

- Da. Exact!

- Dar n-ar fi asta ipocrizie?

- Nu, aceasta ar fi ascultare de Dumnezeu care a poruncit: Bărbaţilor iubiţi-vă nevestele aşa cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea. Dragul meu (către soţ), Dumnezeu spune că tu ai responsabilitatea de a iubi pe soţia ta. Dragostea începe cu soţul a cărui dragoste trebuie să reflecte dragostea Lui Hristos.

- Ooo, eu n-aş putea s-o iubesc în felul ăsta!

- Atunci începe la un nivel mai jos decât acesta. Hristos a poruncit să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. După cum spune apostolul Pavel, ea, soţia, este semenul tău cel mai apropiat. Deci trebuie să-l iubeşti.

- Nu cred c-aş putea să fac nici acest lucru.

- În acest caz, vom începe la un nivel şi mai de jos: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Vezi, nu ai scăpare. Dumnezeu porunceşte să vă iubiţi în orice circumstanţe chiar dacă asta presupune să vă iubiţi întâi la nivelul de duşmani.

- Dar cum pot eu să iubesc un duşman?

- Aşa cum am spus, dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Hollywood-ul şi televizorul ne-au învăţat această falsă doctrină. Dragostea nu înseamnă că trebuie să simţi ceva mai întâi. Creştinul trebuie să respingă acest fel de iubire. Dragostea nu înseamnă a primi, ci a da. (Trebuie să dai întâi celuilalt, să-i împlineşti nevoile, înainte de a simţi ceva). “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Fiul Său pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Nu uita toate declaraţiile de dragoste ale Lui din Scriptură. (Poate că nu simţim nimic când le citim, dar, atunci când dăm din timpul nostru, din banii noştri etc., începem să simţim ceva ce n-am mai simţit înainte). Dar pentru ca această simţire să fie durabilă, ea trebuie să  fie fructul şi nu rădăcina dragostei. Când ajungi să investeşti suficient de mult din tine în altcineva, vei ajunge să simţi tot ce vrei pentru acea persoană. Scriptura spune:”acolo unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”.

- Poate, dar mie tot mi se pare că ar fi un act ipocrit.

- Nu. Niciodată nu eşti ipocrit când asculţi de Dumnezeu. Dacă crezi că eşti ipocrit înseamnă că ai căzut în capcana diavolului. În fiecare dimineaţă, în ciuda simţurilor mele îmi trag plapuma de pe mine şi mă scol. Mă face aceasta un ipocrit?

- Cred că nu.

- Atunci ce mă poate face ipocrit?

- Presupun că aţi fi ipocrit dacă v-aţi lăuda căt de mult vă place să vă sculaţi dimineaţa.

- Dacă spun mi-e greu să iubesc, dar o fac pentru că trebuie, nu sunt ipocrit. Însă dacă spun mi-e uşor să iubesc în timp ce mi-e greu, atunci aş fi ipocrit. Dacă faci ce spune Scriptura şi dai un pahar cu apă duşmanului tău deşi simţi că nu vrei s-o faci, te face asta ipocrit? Atunci ce te face ipocrit? Dacă aş spune că am simţit că vreau s-o fac. Ascultarea poate rezolva problemele noastre emoţionale, emoţii ce au fost pervertite. Ascultarea e drumul către normalitate.

Vezi că nu e deloc ipocrizie să te străduieşti să iubeşti. Această idee este minciuna lui Satana care-ţi cere să justifici a nu da ceva aproapelui tău, folosind ca scuză că ascultarea de Dumnezeu neînsoţită de simţire este ipocrizie.