Iertarea – o cale de scăpare

    În articolul precedent – „Autocompătimirea - piedică în calea iertării” am prezentat efectele negative ale neacceptării iertării, rezultatele benefice ale acceptării posibilității de a ierta precum și câte ceva din simțămintele celui care nu acceptă să ierte.  Am arătat că acesta suferă anumite traume, răni, pe care nu și le rezolvă ci continuă   să-i provoace  răniri și suferință psihică dar și somatică în continuare. Și în acest articol voi sublinia din nou aceste idei, încercând doar să le mai nuanțez, deoarece consider că subiectul iertării este un element extrem de benefic existenței noastre iar noi suntem atât de puțini cei care acceptăm să-l folosim.

   Psihologia recunoaște importanța acestei probleme și deaceea psihoterapia recomandă clienților săi autoacceptarea și iertarea propriei persoane, întrucât omul este surprins la un moment dat că nu se poate dezvolta, că nu poate merge mai departe, rămânând blocat în incapacitatea de a se opri din autoculpabilizare și autoblamare. Și psihologia are dreptate, trebuie să ne iertăm atunci când am făcut o greșeală în viață și ceilalți ne-au iertat însă noi nu, ci din contră ne culpabilizăm mai mult, ajungând să ne învinovățim pentru o vină ireală mult mai dură decât cea reală. Acest fenomen nu ne face vreun bine nici nouă nici celorlalți, așa cum cred cei care se autoculpabilizează încercând astfel să-și ispășească vina provocându-și suferință, ci din contră va avea ca efect deteriorarea imaginii de sine,  acceptarea acelei imagini deformate și ceea ce e mai rău, însușirea unui comportament negativ adecvat acelei culpe atribuite provocând și mai mult rău sieși și celor din jur.

   Totuși psihologia nu merge mai departe și nu recomandă foarte des iertarea celor din jur atunci când aceștia ți-au greșit și îți greșesc în continuare, provocându-ți suferință. Psihologia nu poate merge foarte departe, întrucât, consider eu că de la un anumit punct, e depășită de situație. Oare poate cere ea unei persoane care și-a pierdut soțul fiind ucis de cineva care a scăpat, să ofere iertare, sau poate cere unei mame să ierte pe cel care i-a abuzat și a provocat răni iremediabile fiicei sale? Nu, nu o poate face. Însă este Cineva și  este un domeniu care totuși poate cere aceste lucruri, care depășesc puterea umană de pricepere și anume: Hristos și crestinismul totodată. Și spre surprinderea multora, aceste lucruri funcționează de minune în viața celor care le acceptă, aducând vindecarea sufletului.

   În acest punct, am încercat să tratez iertarea doar din punct de vedere psihologic și n-am reușit, pentru că m-am lovit de concepte pe care le găsesc în creștinism și nu în altă parte. Am participat odată la un seminar dintr-un domeniu de aplicație ce se numea Psihologia iertării dar am constatat că, pe lângă tehnicile specifice, se foloseau principii specifice creștinismului. În cazul de față, am încercat să găsesc corespondențe noțiunilor de păcătos și verbului a se pocăi. Dacă pe prima noțiune o pot înlocui cu cea de, să zicem agresor, la ce-a de-a doua nu am găsit niciun corespondent necreștin. Aș putea s-o numesc schimbare dar această noțiune nu acoperă suficient conceptul, întrucât e mai mult decât atât, implică o schimbare lăuntrică profundă, pe care nu o poți face singur ci doar cu ajutorul forței supranaturale a Lui Dumnezeu. Acest concept s-a dovedit real și folositor în viața mai multor persoane care l-au experimentat și atunci de ce cuvântul pocăit provoacă repulsie multora dintre noi? Cu siguranță pentru că e dificil și lumea îi stigmatizează pe cei care-l aplică în dreptul lor, transformându-l în ceva rău doar pentru a-și liniști conștiințele. Colin T. Richardson, luând drept model fereastra lui Johari, arată că s e întâlnesc numai 4 cazuri în privința raportării oamenilor la principiul iertării:

1. Păcătosul se pocăiește, victima îl iartă.
2. Păcătosul nu se pocăiește, victima îl iartă.
3. Păcătosul se pocăiește, victima nu îl iartă.
4. Păcătosul nu se pocăiește, victima nu îl iartă.

  În explicarea acestei construcții, vom aborda întâi ultimul caz, pentru că este și cel mai des întâlnit. Oamenii se rănesc și nu se iartă unii pe alții. Nu e nimic deosebit în acest caz, îl vedem exemplificat peste tot în jurul nostru poate pentru că aparține și unei culturi populare tradiționale: de exemplu Coranul susține (nu sunt sigur că reproduc exact) pe cel ce ți-a greșit, cu dușmănie să-l dușmănești. În situația nr.3 agresorul își recunoaște și își mărturisește greșeala. El găsește iertare la Dumnezeu dar nu și la cel căruia i-a greșit. Victima alege astfel să rămână victimă. Nu are capacitatea de a renunța la durere, mânie și resentimente și de-aici drumul e previzibil pentru ea: rana ei va rămâne proaspătă toată viața și-i va provoca durere constant, pentru că nu dorește să renunțe la durere. Cumva am putea spune că se refugiază în statutul de victimă, acest fenomen fiind un mecanism de apărare prin care deși suferă, îi place să se vadă având și statutul de martir pe care și-l atribuie, încercând să se hrănească cu, compătimirea sa și a celorlalți.  Cazul nr.3 este favorabil care alege să ierte și să se elibereze de această povară, povară ce rămâne pe umerii agresorului provocându-i sentimente de autoculpabilizare. De subliniat aici este că victima nu așteaptă  să vadă pocăința păcătosului înainte de a-i oferi iertarea. Iertarea este deci o opțiune în primul rând în beneficiul celui care o acordă ducând la vindecarea traumei și  liniște sufletească. Unii, așa cum am arătat în articolul de care am amintit la început, așteaptă și reclamă întâi o schimbare și o umilire în fața lor a celui ce a greșit, atribuindu-și astfel un rol de judecător sau de superior față de cel ce a greșit. Însă se dovedește că aceasta nu este iertare și cu proxima ocazie, victima amintește celui ce i-a greșit de fapta comisă, dorind astfel ca acesta să rămână pentru totdeauna dator față de el. Dar iertarea înseamnă să o acorzi pe deplin, înseamnă să ai capacitatea de a închide definitiv o filă din viața ta și să mergi mai departe. În fine, ultimul caz, este cel mai rar întâlnit și cel mai dificil dar și cel mai fericit. Atât agresorul cât și victima se împacă și caută putere la Dumnezeu de a duce aceste  dificile acte până la capăt. Victima decide să renunțe la mânie, durere, suferință, resentimente, greșitul cere și găsește putere la Dumnezeu și este schimbat, lucru surprinzător dar perfect realizabil, întrucât există destule mărturii în direcția aceasta. Cei doi, odată dușmani, devin acum frați în Hristos, Cel ce i-a iertat de multe păcate  pe-amândoi.

 Iertarea, așa cum am prezentat-o aici, este un concept ce poate părea imposibil de pus în practică, dar folosit în condițiile trasate de Biblie, devine realizabil. Așa că ce motiv este suficient de puternic de a nu accepta să experimentezi acest principiu minunat care aduce sănătate și viață sufletului și ființei tale?

Scurt comentariu cu privire la abuzurile şi devierile sexuale comise de creştini

Motto. Domnul i-a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Gen.4,9

De cele mai multe ori atunci când apare o problemă se caută vinovaţi, cauze, soluţii. În legătură cu, cazul de abuz sexual faţă de un minor, recent petrecut şi care a lovit, cutremurat şi întristat biserica noastră, având în vedere şi persoana de notorietate pentru creştinii români implicată, consider că ar fi potrivit să punem în aplicare o prevenţie activă şi o împărţire a responsabilităţii în cazul acesta. Nu ne e util să ne minunăm, să condamnăm şi să discutăm . Dacă s-a petrecut un lucru atât de regretabil, avem şi noi o părticică mai mare sau mai mică de vină şi spun asta nu ca să culpabilizez în mod arbitrar. Însă atunci când se întâmplă ceva negativ, rareori cauza e singulară şi rareori există un singur vinovat, în realitate majoritatea problemelor sunt multicauzale şi au în spate o multitudine de factori printre care un loc important îl ocupă familia, apoi noi ceilalţi, prieteni, fraţi, persoane competente.

Textul pe care l-am afişat la început doresc să nu-l aplicăm doar la persoana vinovată ci la noi toţi, pentru că Domnul ne vede responsabili pe noi pentru fraţii noştri, fie ei victime sau vinovaţi care până la urmă sunt tot victime ale ispitei şi păcatului. Situaţia negativă care se produce, păcatul, apare mereu într-un context de condiţii „favorabile” faptului negativ şi printr-un concurs de situaţii negative cum ar fi: condiţii familiale aspre, influenţă familială deficitară, ispită, păcate nebiruite, neinformare, lipsă de comunicare, însingurare etc.

Consider că în afară de măsurile propuse de a vorbi mai mult copiilor de ce şi cum să se ferească, e nevoie în primul rând să responzabilizăm mai mult părinţii să se implice activ în educaţia copiilor întrucât rolul activ al părinţilor în educaţia copiilor lor a scăzut drastic, apoi în responsabilizarea bisericii în a se implica mai mult prin serviciile de diaconie în susţinerea, suportul şi întărirea personală, afectivă şi spirituală a membrilor bisericii. Un lucru foarte necesar în viziunea mea ar fi introducerea unor consilieri creştini în biserică. Aşa cum în alte ţări şi alte biserici există astfel de persoane, nu e deplasat ci necesar să dezvoltăm şi noi conceptul de consiliere creştină. Cine ar putea îndeplini astfel de servicii? Psihologi creştini, pastori cu pregătire psihologică sau asistenţi sociali. Aceşti consilieri ar trebui să se intereseze, să ia contact cu toţi membrii, să recunoască potenţiale necesităţi de intervenţie, dar să desfăşoare şi seminarii psihoeducative cu membrii, familiile sau copiii din biserică. Nu în ultimul rând datoria de implicare pentru prevenirea lucrurilor negative ar trebui să aparţină tuturor membrilor. Cred că relaţiile noastre sociale unii cu alţii în cadrul bisericii au sărăcit şi nici măcar nu ne mai cunoaştem unii pe alţii. Ne-am obişnuit să dezvoltăm relaţii doar cu prietenii şi cei cunoscuţi, în timp ce sunt mulţi fraţi ai noştri singuri şi care „flămânzesc” în a schimba o vorbă cu cineva, în a-şi discuta problemele şi a primi susţinere, dar nu are nimeni cine să le ofere aceste lucruri.

O atenţie deosebită trebuie acordată familiei pentru că multe astfel de dezechilibre îşi au rădăcina în familie, problemele nerezolvate şi acutizate aici îşi lasă amprenta asupra viitorilor adulţi şi aceste probleme înmagazinate în mod latent îşi fac apariţia la un moment dat în viaţa persoanei care a avut tangenţă cu problemele datorate părinţilor sau cu alte dezechilibre. I-adevărat uneori oricât încercăm să prevenim, tot suntem surprinşi întrucât legea păcatului e mai puternică decât noi şi de multe ori ne recunoaştem învinşi. De aceea slabele noastre eforturi e necesar a fi coroborate cu puterea Celui care poate să intervină cu un real efect viaţa bisericii şi a membrilor ei. Deci o provocare importantă pentru noi ar fi conştientizarea nevoii de a fi în legătură mai profundă cu Sursa puterii pentru schimbarea vieţii a oricărui păcătos prin chemarea la o reformă a rugăciunii credincioşilor pentru dejucarea planurilor Diavolului care râde şi îşi bate joc de Biserica Lui Hristos şi de păcătoşii slabi care o compun. Ar fi cea mai mare indiferenţă şi lipsă de responsabilitate dintre toate cele amintite la început următorul lucru: ignorarea puterii Celui care se află aşa aproape de noi şi doreşte să ne-ajute în obţinerea biruinţei acestei vieţi asupra păcatului.

În final, pentru a fi mai util comentariul meu, iată o sintetizare a măsurilor propuse:

- o chemare la rugăciune colectivă a membrilor prin conştientizarea nevoii de Dumnezeu în viaţa personală dar şi a bisericii;

- o organizare mai bună a serviciilor de diaconie prin vizitarea şi oferirea suportului tuturor membrilor bisericii;

- unor consilieri creştini care pot fi: psihologi, asistenţi sociali, pastori, şi care să realizeze servicii active de consiliere, investigare a potenţialelor dezechilibre şi intervenţie la nivel personal, familial şi colectiv;

- responsabilizarea părinţilor avându-se în vedere o mai activă implicare în educaţia, înţelegerea şi comunicarea cu copiii lor;

- informarea copiilor cu privire la comportamentul dezirabil din partea lor şi al celor din jurul lor;

- organizarea de seminarii pentru familie cu privire la modul corect de vieţuire creştină dar şi la greşelile frecvente întâlnite în cadrul familial;

- conştientizarea nevoii de dezvoltare a relaţiilor interpersonale între membrii bisericii şi oferirea susţinerii noastre celor din jur;

- combaterea neglijenţei şi indiferenţei sociale în biserică;

- combaterea prejudecăţilor a unora faţă de ceilalţi, combaterea discriminării;

- dezvoltarea comunicării, a activităţilor în mijlocul bisericii dar şi a activităţilor sociale în afara ei.

Autocompătimirea – piedică în calea… iertării

Dacă ar fi să-mi apreciez articolele, cred că nu sunt pe gustul tuturor şi nu toţi le pot suporta. Ultimele posturi cred că sunt inconfortabile, nu te fac să te simţi prea bine, soluţiile la problemele tratate sunt uşor diferite de viziunea filosofiei postmoderniste a cărei mesaj, în opinia mea printre altele, este acela de a accepta omul modern aşa cum e şi de a-l ajuta să fie ceea ce el vrea să fie, de a-l face să se simtă bine aşa cum este. De aceea, înainte de a relata ce mi-am propus, vreau să-mi cer iertare celor pt. care articolele mele sunt inconfortabile. În acelaşi timp îi felicit pe cei care au curajul să accepte aceste lucruri, să accepte o soluţie incomodă, dar care în timp va oferi mai mult decât comfortabilitate, şi anume – fericire, zic eu.

De experienţa autocompătimirii am avut cu toţii parte, cred. Unii mai mult, alţii mai puţin. Mai mult cei care şi-au format un obicei în a se plânge, a-şi admira rănile, a-şi relata întruna problemele lor care întotdeauna sunt mai mari ca ale celorlalţi, a cere compasiunea şi compătimirea celor din jur şi chiar de a nu dori să-şi rezolve problemele întrucât n-ar mai avea parte de pansamentul îmbibat de această continuă compătimire a tuturor, care ajută eul rănit să se simtă bine, dar care nu se vindecă niciodată.

Subiectul spre care îmi orientez eforturile comentariului meu bineinteţionat, este iertarea. Îndeosebi aş vrea să pun în discuţie piedicile care nu-ţi îngăduie să ierţi. Prima piedică, fără nicio intenţie de ierarhizare, este deci autocompătimirea. Nu vi s-a întâmplat să vă ceară iertare cineva iar voi înainte de a-i acorda binefăcătoarea alinare a iertării, să vă plângeţi, să-i arătaţi cât de rău v-aţi simţit, sau cât rău v-a făcut el, să vă convingeţi că-i pare cu-adevărat rău, că regretă, că vă compătimeşte că, în fine, face chiar penitenţe şi îşi merită iertarea. Iar dacă nu vă convinge ştiţi cu siguranţă că nu trebuie să-l iertaţi, pt. că el trebuie să merite. Uneori hotărâm să fim deprimaţi, să nu mai vorbim, sau să nu mai mâncăm. Dar ştiţi de ce facem aceste lucruri? Pt. că suferim, ar fi un răspuns. NU, ci pt. că astfel îl facem pe cel care ne-a rănit să vadă cât rău ne-a provocat, să se simtă el rău cu-adevărat. Ne dorim astfel mai mult sau mai puţin conştient, ca el  să sufere. De-aceea nu mâncăm, vrem ca el, sau măcar ceilalţi, să simtă câte ceva din suferinţa noastră.  Poate că aţi făcut astfel de lucruri, poate nu şi sunteţi atât de buni încât iertaţi pe oricine vă greşeşte înainte sau fără să vă ceară iertare şi poate v-aţi întrebat dacă aţi făcut bine sau nu. Eu nu vreau să vă învinuiesc şi nici să vă spun dacă aţi făcut bine sau nu. Altcineva a făcut-o: “Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”  Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Mat. 18. 21.22

Eu doresc să subliniez doar efectele neacceptării deciziei de a nu ierta. Când mă autocompătimesc, când mi-e milă de mine, cred că mă protejez şi că fac bine sufletului meu. Însă efectul e contrar din următoarele motive: nu prea există, sau dacă există sunt prea puţine persoane care să se încadreze în profilul iertatului ideal, care să facă toate acele lucruri care ne conving pe noi. În cazul acesta, ne decidem să nu iertăm şi avem din ce în ce mai mulţi greşiţi, mai multe probleme şi mai multe motive de autocompătimire a personalităţii noastre suferinde. Ne transformăm astfel în nişte persoane deosebite, dar pe care societatea din jur nu ştie să le aprecieze ci îşi exprimă faţă de ele veşnicul dispreţ şi prigonire, poate chiar martirizare. Şi vă întreb aceste beneficii  vă vor satisface? Eu spun că preţul e prea mare.

În strânsă legătură cu acest fenomen, se mai întâmplă şi altele, conexe. Atunci când îmi exprim mila faţă de mine, fac acest lucru discutând mult cu alţii şi nu doar cu mine, cât de mult mă rănesc ceilalţi, cât rău îmi provoacă, cât de rea e lumea, cât sufăr etc. Poate că un prieten care-mi vrea binele sau un specialist, îmi spun să las problemele în urmă şi să privesc înainte. Însă se-ntâmplă ca eu să mă supăr pe prietenul meu sau să spun că specialistul în domeniu nu-i bun şi e total pe lângă meserie, pt. că eu ştiu foarte bine cum trebuie să procedez. Dar şi acest lucru mă împiedică foarte tare să nu pot ierta. Apoi, după ce meditez, după ce discut mult ce mi se-ntâmplă, cum aş putea să uit ce mi s-a întâmplat? Iert da nu pot să uit. Incapacitatea de a uita este o altă piedică în calea iertării. Totuşi incapacitatea aceasta are o considerabilă implicaţie volitivă adică eu de fapt nu vreau să uit şi ar trebui să depun eforturi pt. aceasta.

În concluzie aceste 3 elemente: autocompătimirea şi îndelunga meditaţie la greşeli (ale altora asupra mea sau ale mele), lipsa dorinţei de a uita şi discutarea continuă a acestor lucruri, împiedică serios posibilitatea, capacitatea de iertare a celorlalţi dar şi a propriei persoane. Faceţi aceste lucruri şi veţi avea satisfacţia suferinţei celorlalţi dar şi a faptului că eul vostru va fi veşnic pansat dar rana lui va creşte, nu se va vindeca. Vă îndemn să îndepărtaţi răul din faşă: adăugaţi apa oxigenată a respingerii gândurilor răzbunării, a luptei împotriva vizualizării iar şi iar a greşelii, a problemei; adăugaţi rivanolul iertării, şi nu aruncaţi schijele din propria rană în sufletul celui greşit sau a celor care vă ascultă. Nu vă fie milă prea mult de voi, luaţi-vă curajul tratării corespunzătoare a rănii, suportaţi durerea de moment, mai mult sau mai puţin intensă, dar plaga se va vindeca cu siguranţă. În timp, nu imediat, aveţi însă răbdare. Alegând să iertaţi, deşi pe moment nu vă simţiţi bine făcând acest lucru, vor apărea şi sentimentele iertării adică veţi fi bucuroşi, împăcaţi, eliberaţi fericiţi,  că aţi iertat. În cazul suspiciunii voastre vă spun că o accept cu condiţia să experimentaţi teoria, preluată şi de mine, şi apoi să vă spuneţi concluziile voastre aici. Aş fi foarte onorat întrucât ar fi concluziile unor oameni adevăraţi care au curajul iertării şi nu laşitatea autocompătimirii!

Centrul respingerii şi povestea “neuronilor oglindă”

Deşi acest titlu se potriveşte mai degrabă unei povestioare de copii, cele scrise mai jos nu sunt deloc poveşti şi nici evocări filosofice, ci sunt lucruri cât se poate de reale întrucât vin din partea oamenilor de ştiinţă care le-au descoperit prin cercetare intensă. Ele au produs o impresie puternică asupra minţii mele şi aşa că ceea ce am auzit din gura Dr. Zeno Charles-Marcel, decanul Facultăţii de Ştiinţe Medicale a Universităţii Montemorelos din Mexic, mi-am permis să supun şi onoratei voastre atenţii.

Pe scurt, ultimele cercetări în privinţa neurologiei, ne spun următoarele lucruri: v-aţi gândit vreodată că atunci când ceva sau cineva ne ipresionează, această impresie nu e doar o emoţie trecătoare ce dispare definitiv după o perioadă de timp? Cercetările neurologilor ne spun că aceste impresii sunt înregistrate foarte bine de creierul nostru şi sunt stocate pt. totdeauna. Nu vi s-a întâmplat ca uneori o astfel de impresie pe care-o credeaţi uitată să vă invadeze sufletul fără ca prezenţa acesteia să aibă vreo coerenţă? S-a descoperit cu destul de mare exactitate zona din creier responsabilă cu înregistrarea şi stocarea impresiilor, oamenii de ştiinţă indicând lobii frontali, responsabili de acest lucru, şi se poate indica chiar nervii care conlucrează la receptarea impresiilor, mai mult chiar, se cunosc şi tipurile de neuroni care le înregistrează. Aceştia sunt aşa-numiţii “neuroni oglindă”. Atunci când întâlnim pe cineva care ne impresionează, aceşti neuroni lucrează intens şi realizează ceva, ce este de fapt o parte din noi care reproduce imaginea şi caracteristicile acelei persoane. Este creat în mintea noastră un model, o dublură a acelei persoane şi care deţine particularităţile descoperite de noi la acea persoană. Această ”dublură”, conţine o imagine a acelei persoane, conţine date, emoţii simţite faţă de respectiva persoană şi chiar ne permite să realizăm şi un model a ceea ce acea persoană ar putea fi. Spre exemplu dacă intuim ce simte, ce gândeşte acea persoană nu este pt. că suntem profeţi, ci acel model ne ajută să intuim acele lucruri. Astfel că în mintea noastră se găsesc modelele, imaginile familiei, prietenilor şi chiar duşmanilor noştri.

Subiectul devine interesant când noi avem probleme cu unele din aceste persoane a căror imagine o deţinem. Când ne supărăm, sau simţim mânie faţă de aceştia, de fapt noi reacţionăm împotriva unei părţi din noi, care deţine imaginea persoanelor ce întrunesc obiectul mâniei noastre. Această reacţie poate merge de la respingere, mânie până la ostilitate şi chiar cinism. Aceşti medicinişti spun că atunci când avem astfel de sentimente, noi punem acele persoane create în mintea noastră care sunt reproducerile persoanelor reale, într-un centru pe care ei l-au denumit “Centrul respingerii“. Când avem ceva împotriva cuiva, noi îl plasăm pe acel om în Centrul respingerii. Poate că această acţiune este justificată întrucât acea persoană a făcut ceva care ne-a supărat şi gândim că ea este acolo pt. că merită să fie acolo. Şi, în mintea noastră, noi acţionăm împotriva acelei persoane, ne răzbunăm pe ea. Uneori simţim o mânie atât de intensă încât am vrea să facem lucruri foarte rele celor ce ne-au greşit, dar de cele mai multe ori ne abţinem. Însă în mintea noastră nu. Întrebarea care se pune este, acţionând împotriva acelor imagini, acţionăm împotriva persoanelor care ne-au supărat? Nu, ci acţionăm împotriva nouă înşine. De exemplu dacă eu vreau să otrăvesc pe cineva numai că otrava o beau eu, gândind că astfel mă răzbun pe el/ea, pân la urmă cine este otrăvit? Eu, bineînţeles. Poate veţi spune: ei şi până la urmă ce-i cu toate astea, aşa sunt eu. Cercetătorii însă spun că atunci când punem “persoane” în Centrul respingerii, noi dezvoltăm mânie, ostilitate, cinism şi agresivitate şi toate acestea duc la creşterea posibilităţilor de a dezvolta cancer şi creşte riscul apariţiei atacului de inimă, infarctului. Acestea sunt doar câteva dintre riscuri, există mai multe. Noi am ajuns să gândim că ceea ce mâncăm are efect asupra corpului nostru, însă iată că şi ceea ce gândim are efecte la fel de mari iar uneori mai mari decât alimentaţia sau alte lucruri.

Concluzia este că atunci când ne supărăm sau decidem să fim mânioşi faţă de cineva, principalii “beneficiari” ai răului suntem noi înşine! Dacă aprobaţi acest lucru, atunci fiţi supărăcioşi şi ostili în continuare. Totuşi, aş spune eu că nimeni nu merită tratamentul pe care “bunătatea” noastră îl aprobă faţă de cineva. Şi deci nici măcar noi înşine! Vă doresc ca în Centrul de respingere sau mai bine zis de Detenţie, să acordaţi cât mai multe graţieri “prizonierilor” aflaţi acolo! Astfel generozitatea voastră va fi răsplata voastră!

Câteva consideraţii personale asupra comportamentului depresiv

O caracteristică a persoanelor depresive este “lamentaţia” – obiceiul de a te plânge faţă de problema ta, de a fi concentrat doar pe problemă şi a nu vedea ieşirea sau puterea de a ieşi din situaţia negativă. De asemeni se mai observă o oarecare rigiditate faţă de posibilitatea “eliberării”, a capacităţii de a lupta, a acceptării soluţiilor. Se manifestă chiar o iritare, o izbucnire nervoasă ostilă, atunci când persoanei ce are nevoie de ajutor fie că-l solicită, fie că nu, i se prezintă soluţiile pe care trebuie să le adopte precum şi în faţa perspectivei  incomode a “luptei” personale. Persoana depresivă revine constant asupra schemei cognitive (gândirii) personale, credinţa în raţionamentele proprii fiind puternică şi dificil de schimbat.

Scurtă interpretare la “neputinţa învăţată”

Ce legătură este între câini şi persoanele depresive? Pot fi şi câinii depresivi? Se pare că da întrucât mecanismul e acelaşi. În afara contribuţiei genetice, a modificărilor chimice şi a gândurilor negative în dezvoltarea depresiei, această teorie validată în practică ne arată că şi comportamentul negativ învăţat joacă un rol important. Putem spune că depresivii adoptă un comportament dezadaptativ întrucât l-au învăţat. Confruntându-se cu situaţii dificile, de criză, în faţa cărora nu s-au putut apăra, au învăţat acest lucru, că nu se pot apăra şi drept urmare situaţiile pe care în mod normal le-ar putea depăşi, ei le văd ca ameninţătoare şi de netrecut şi nici nu mai încearcă să se confrunte cu ele deoarece ei au credinţa că nu pot face nimic împotriva ameninţării.

Soluţia ce ar trebui pusă în practică în tratarea depresiei, ar fi deci tot învăţarea - dar a unui comportament adaptativ bazat pe credinţa în posibilităţile proprii şi pe încercări reuşite, repetate şi conştientizate de depăşire a situaţiilor problemă.

Conceptul de atribuire şi neajutorarea învăţată

 Seligman a elaborat conceptul de neajutorare învăţată pentru a descrie reacţiile animalelor de laborator care, în prima zi, au fost supuse în mod repetat la un şoc, iar a doua zi au avut posibilitatea de a trece peste o barieră pentru a fi în siguranţă. În ciuda existenţei acestei soluţii, cei mai mulţi câini nu au fugit, ci au renunţat. Seligman a tras următoarea concluzie: câinii au învăţat că nu pot controla şocurile şi nu au adoptat comportamente prin care să rezolve problema deoarece au simţit că sunt prea neajutoraţi ca să influenţeze rezultatul.

 Mai recent, teoria atribuirii (stabilirea de asocieri între gânduri şi rezultate) a completat teoria neajutorării învăţate, în încercarea de a explica de ce anumiţi oameni reacţionează la factorii de stres prin renunţare. (Linda Wilmshurst – Psihopatologia copilului)

Eficacitatea medicamentelor antidepresive

Potrivit unui studiu public recent în jurnalul Public Library of Science, eficienţa medicamentelor antidepresive nu este semnificativ mai mare decât a substanţelor placebo.

Irving Kirsch, profesor la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Hull, împreună cu alţi specialişti din Statele Unite şi Canada au reexaminat toate datele existente – cele publicate şi cele pe care companiile producătoare au preferat să nu le publice – privitoare la testele clinice în baza cărora a fost aprobată punerea pe piaţă a patru dintre cele mai prescrise substanţe antidepresive: fluoxetina (denumirea comercială Prozac), paroxetina (denumire comercială Seroxat), venlafaxin (denumire comercială Effexor), nefazadon (denumire comercială Serzone). Pacienţii cărora le-au fost administrate medicamentele antidepresive nu au înregistrat o ameliorare superioară celei raportate de grupul placebo, “trataţi” cu pastile de zahăr. Diferenţa de scor dintre medicamentele antidepresive şi placebo a fost de 0,32 – mult sub media standard de 0,50, necesară obţinerii licenţei de comercializare. Doar în testele făcute pe bolnavi cu depresie severă, efectul medicamentelor a fost semnificativ mai mare decât efectul placebo, însă aceasta s-ar datora “diminuării reacţiei la placebo, şi nu augmentării reacţiei la medicament.”

“În lumina acestor rezultate” declara prof. Kirsch, “prescrierea medicamentelor antidepresive nu se justifică decât în cazurile de depresie foarte severă şi numai după ce tratamentele alternative au eşuat.” Totodată “studiul ridică întrebări serioase cu privire la raportarea rezultatelor testelor clinice şi acordarea licenţei de comercializare a medicamentelor.” Dar semne de întrebare legate de deontologia producătorilor de medicamente antidepresive existau deja: în septembrie 2004, în Statele Unite ieşea la iveală faptul că industria farmaceutică şi Autoritatea americană de supervizare a alimentelor şi medicamentelor, Food and Drug Administration, omiseseră să facă publice dovezile pericolelor asociate folosirii antidepresivelor din clasa inhibitorilor selectivi ai captării de serotonină (SSRI), din care fac parte şi fluoxetina (Prozac) şi paroxetina (Seroxat). Potrivit analizelor, substanţele SSRI dublează riscul de suicid în rândul adolescenţilor depresivi. Cu ocazia audierilor, au fost raportate cazuri în care, după numai câteva zile de tratament cu SSRI, starea de depresie a adolescenţilor a degenerat de la moderat la suicidal. (Semnele Timpului aprilie 2008 )

Cateva consideratii asupra relatiei cu suferinta sufleteasca

Unii dintre noi numim nebuni pe cei care se intalnesc cu un psiholog. Credem ca sunt nebuni cei care au “probleme mari” sau cei care recunosc ca au unele probleme psihice sau pur si simplu cei care sunt foarte diferiti de noi in gandire si mai ales in comportament.
In viziunea specialistilor citati in acest articol, “tulburarile” sau “afectiunile” ne pot ameninta pe fiecare dintre noi fiind ceva comun. Asta nu inseamna ca suntem “nebuni”, acesta fiind un termen popular, insa observam ca specialistii numesc afectiuni multe probleme comune in societatea noastra si cu totii am experimentat astfel de probleme. Conditiile pentru dezvoltarea acestor afectiuni se gasesc din plin in societatea zilelor noastre.
Ce e de facut? Sa dam fuga la farmacie? Acesta e cel mai usor lucru. Autorul articolului arata ca se doreste sa fim dependenti de medicamente pt. ca cineva are astfel un profit. Totusi nu sunt impotriva medicamentelor intrucat tulburarile psihologice au ca si cauze, printre factorii psihologici si anumite “dezechilibre chimice” cat si predispozitii genetice. Insa problematica afectiunilor psihologice are legatura cu conditiile sociale, economice, famiale si personale. Ca sa le tratam, e nevoie sa actionam asupra problemelor care le-au declansat. Si intrucat “afectiunile” au o dubla cauzalitate: chimica si psihologica sau poate sociala, de aceea rezolvarea ar trebui sa aiba de asemeni aceasta dubla natura. As spune ca uneori poti rezolva aceste probleme doar pe cale psihologica analizandu-te singur sau cerand ajutorul unui specialist sau pur si simplu discutand cu cineva de incredere.
Si acum va invit sa dezbatem. Specialistii exagereaza cu aceste etichetari? Pot fi incadrate asa multe comportamente ale noastre la categoria tulburari? Ce aveti de spus in privinta rolului societatii si al politicienilor in provocarea lor? Sa ascultam sfatul farmacistilor de a trata orice afectiune de fiecare data cu medicamente? Ce tratamente sa folosim? Care credeti ca e viitorul acestor afectiuni? Intrebarile pot fi multiple, lista ramane deschisa…