Dansul în jurul problemei
De curând am făcut o descoperire destul de macabră dar întrucâtva adevărată întrucât pare a se potrivi fenomenelor psihologice descrise în literatura de specialitate. V-aţi gândit vreodată că noi uneori avem nevoie de probleme, negativism, depresie si alte lucruri de genul acesta, întunecate? Da, da, nu bat câmpii, când aceste lucruri vin în viaţa noastră, în primul rând noi suntem cei care le cerem şi noi ni le „livrăm” nouă înşine. Efectul acesta psihologic ne arată că atunci când te temi de un lucru, sau când ai o anumită anxietate în legătură cu ceva şi acel ceva te apasă mult şi îţi e frică să nu se împlinească în viaţa ta, ajungi totuşi ca prin intermediul subconştientului tău să te comporţi în aşa fel încât tu însuţi să fie cel care aduce şi împlineşte lucrul de care te temeai. Însă atunci când acel lucru se întâmplă, te resemnezi şi-ţi spui: „Uite ştiam că exact aşa se va întâmpla, eu n-am nicio vină pt. asta, aşa a fost să fie şi n-am putut face nimic”. Şi deşi ceea ce s-antâmplat te face să suferi, crezi că ai făcut tot posibilul pt. a preveni acel lucru, ţi-ai făcut datoria, dar n-ai avut ce face pt. că situaţia te-a depăşit şi nu e sub nicio formă sub controlul tău. Faptul psihologic în continuare care se petrece este acela de rămânere în această suferinţă sufletească şi în lipsa întrezăririi unei alte soluţii, lipsa unui alt orizont. Dacă cineva care ţine la tine îţi oferă o soluţie pozitivă care nu corespunde raţionamentului tău, îi respingi soluţia crezând că nu e realist şi obiectiv. Ţi se pare că soluţiile ce se încadrează în spectrul mai puţin colorat de „fluturaşi roz” şi pozitivism, ca să nu-i spunem altfel, sunt mai ok, mai obiective şi mai de dorit de a fi acceptat pt. viaţa reală pt a te feri de alte suferinţe şi pericole viitoare. Însă lucrurile nu stau neapărat aşa cum le vezi, aşa cum te-ai obişnuit să crezi deşi îţi imaginezi că evaluarea ta e cea mai bună.
Sper ca intrarea în detalierea dinamicii fenomenelor noastre psihologice, să te facă să te răzgândeşti măcar puţin. Altfel articolul n-ar avea prea multă valoare. Faptul că în momentul resemnării, te mulţumeşti să rămâi aşa, se datorează, deşi n-ai întrevăzut asta şi nu-ţi place să recunoşti, confortului psihic, unei mulţumitoare comodităţi sau a lipsei dorinţei de a lupta. De ce să mai lupţi, când e mai comod, mai uşor aşa, oricum eşti sigur că lupta e prea mare, prea solicitantă şi din start pierdută. Dacă te-ai confruntat cu o asemenea situaţie, probabil ai gândit şi în felul acesta, dar poţi să iei în considerare faptul că de multe ori lucrurile nu stau aşa cum le vedem noi, iar situaţia nu-i aşa de complicată pe cât credem. Ceea ce e sigur, e că acest fapt, aşa cum am spus e mai comod, mai uşor şi mai credibil de acceptat. Faptele psihologice nu se opresc aici. Mai e încă un lucru: un mecanism de apărare numit „Refugiu în reverie” prin cazul specific ce se numeşte „eroul suferind”. Ne place statutul de suferind, de martir, pt. că astfel în primul rând noi, apoi şi ceilalţi, ne putem aprecia eul, ne spunem ce persoane valoroase suntem dar suntem atât de lovite de probleme iar ceilalţi nu ne-nţeleg. E un paradox al naturii umane că uneori ne dorim să suferim fizic şi psihic ori pt. a câştiga atenţia şi afecţiunea celorlalţi după care tânjim, ori în cazul nostru pt. a câştiga admiraţia propriului nostru eu care se înalţă şi găseşte satisfacţie în suferinţă pt. că interpretează sau foloseşte suferinţa ca pe un mijloc de autocompătimire şi autoadorare. Am mai descris aceste lucruri în articolul „Autocompătimirea piedică în calea iertării”.
Un alt lucru pe care l-am afirmat şi nu l-am explicat suficient este acela al atragerii problemei şi a împlinirii propriilor temeri împotriva voinţei noastre. Un exemplu îl am la îndemână din literatura română pt. copii, din povestea „Prostia omenească”, şi pe care l-am abordat de asemeni într-unul din primele articole. Lucrurile de-acolo nu se potrivesc în totalitate problemei dezbătute aici, dar iese în evidenţă starea psihologică de „set” şi anume acea stare de pregătire în vederea aşteptării unui lucru rău ce urma să se întâmple. Cred că dacă autorul poveştii s-ar fi focalizat asupra personajelor care se temeau pt. copil din cauza drobului de sare şi nu pe reacţia personajului „normal” de-acolo, faptele ce s-ar fi derulat, ar fi dus la prăvălirea drobului pe copil. Pt. a mă face înţeles, voi mai folosi un exemplu pueril: fiind copil să zicem că îţi doreşti un fruct pe care l-ai zărit în grădina vecinului şi arată aşa bine, dar e foarte periculos să ţi-l însuşeşti, pt. că e greu de urcat în pom şi apoi ce ar zice persoanele care răspund de tine dacă faci asta. Dar îţi doreşti foarte mult acel fruct, arată aşa bine, însă crezi că în ziua în care te vei strecura şi căţăra până în vârful pomului, vei cădea sigur, vei păţi ceva rău şi pe deasupra vei mânca o bătaie bună şi vei fi dezaprobat de toţi. Totuşi nu rezişti şi la un moment dat îţi faci curajul necesar şi treci la realizarea faptei propuse sperând în victorie dar cu inima cât un purice, bătând foarte tare şi cu teama că ceva rău se va-ntâmpla. Desigur inevitabilul se produce, cazi din copac, te găseşte proprietarul şi te „livrează” părinţilor care după ce îţi revii, te pedepsesc drastic pt. fapta ta. Cum reacţionezi în continuare? Îţi spui: „ştiam că aşa se va-ntâmpla”, te consideri o victimă, faptul că nimeni nu te-nţelege iar tu suferi în tăcere pt. respingerea ta ca persoană de ceilalţi. Bineînţeles te gândeşti şi accepţi ce-i mai rău cu privire la tine, gândind că exact aşa este şi nu vezi o altă rezolvare decât această resemnare dătătoare de suferinţă sufletească dar în acelaşi timp confortabilă din punct de vedere psihic şi „binefăcătoare” eului tău. Dar oare care ar fi alternativa? Ai putea alege să lupţi. O modalitate ar fi să-ţi asumi fapta, să declari că nu eşti o victimă ci un vinovat, să-ţi ceri iertare şi să-ţi recunoşti dorinţa pe care ţi-o dă înfruptarea din acel fruct apelând la modalitatea acceptată social de a avea parte de el: să ceri. Sau poate că având prieteni de seama ta, toţi îţi spun că doar aşa puteai proceda, neexistând o altă cale, însă consecinţele pt. acea faptă doar tu eşti cel care le înduri.
Poate că exemplul meu vi se pare naiv, dar aţi putea înlocui acel fruct cu orice năzuinţă personală care vi se pare dificilă, greu de atins şi care necesită şi lupta cu percepţia generală a celor din jurul vostru. Îţi doreşti să atingi acel lucru pt. că fără el nu vei fi împlinit, însă te temi foarte tare că nu vei reuşi pt. că „ţi se pare” că sunt multe probleme şi obstacole care te vor împiedica. Ei bine dacă urmezi acest raţionament, îţi spun că ai şanse foarte mari să urmezi exact această cale. Ce-i de făcut? Dacă te afli înainte de atingerea acestui ţel important pt. tine, schimbă-ţi raţionamentul, înlătură gândirea negativă şi nu crede în mitul „nobleţei”, superiorităţii gândurilor negative. Ele nu sunt mai realiste decât cele pozitive, ci doar aparţin extremei zonei de jos şi te ţin acolo pt. că nu te lasă să te ridici. Iar dacă eşti la momentul „resemnării”, al victimizării, nu te mulţumi cu această stare de aparent confort pt. că în timp vei regreta că n-ai fost în stare sau n-ai făcut mai mult când a trebuit. Ridică-te şi luptă în primul rând cu tine, cu gândurile negative, cu prejudecăţile sau chiar cu percepţia nefolositoare ţie, care aparţine celor din jur.
Dacă nu am bătut câmpii cu acest articol, dacă nu a fost prea pueril, dacă v-aţi confruntat cu astfel de probleme şi situaţii, şi aţi găsit informaţii folositoare pt. voi, vă rog foarte mult să vă exprimaţi acordul sau dezacordul faţă de cele scrise.
Oglinda lui Andersen şi cioburile noastre
Unii oameni nu au deloc încredere într-o oglindă, considerând că există oglinzi defecte sau pur şi simplu nu agreează oglinzile în sine pentru că nu sunt de acord cu realitatea descoperită de acestea. Alţi oameni, dimpotrivă, manifestă o afecţiune deosebită faţă de oglindă şi o folosesc mai des decât ceilalţi. Rolul oglinzii este important, ea fiind folosită în saloane de cosmetică, frizerii, saloane de modă şi nu în ultimul rând în cabinete psihologice. Nu demult, o tânără a intrat în Cabinetul psihologic în care activez şi a fost deranjată de oglinzile de-acolo, mărturisindu-şi de la început aversiunea sa faţă de acest obiect. Persoanele care manifestă afecţiunea psihologică numită dismorfofobie, acestea fiind persoanele care nu sunt mulţumite de aspectul fizic al corpului lor sunt de obicei deranjate de oglindă. Oglinda este folosită şi ca mijloc de divertisment şi amuzament. În satele de vacanţă există acele saloane cu oglinzi de diverse forme şi tipuri care te înfăţişează în mod voit deformat, pentru a asigura o formă de distracţie.
Cu ceva timp în urmă, un tânăr cu un talent literar imens, probabil cel mai talentat în domeniul literar în care activa, confruntându-se cu câteva evenimente neplăcute din viaţa sa şi sub influenţa acestora, a scris una din cele mai remarcabile poveşti pentru copii scrise vreodată: “Crăiasa Zăpezii”. Tânărul Hans Cristian Andersen, îşi făureşte povestea pe marginea existenţei unei oglinzi fermecate. Această oglindă, asemenea celor din parcurile de distracţie, avea proprietatea de a deforma realitatea într-un sens amuzant dar şi malefic. Pe oamenii care se uitau în ea, ţi strâmba în fel şi chip, făcându-i mai lungi sau mai scurţi, mai graşi sau mai slabi, rotunzi, ascuţiţi şi în orice alt fel care poate fi imaginat. De asemeni în ea regăseai toate lucrurile rele din lume. La-nceput, oamenii erau încântaţi de oglindă şi se distrau total. Însă, cu timpul, distracţia oamenilor a dispărut şi s-a transformat chiar în disensiune, neînţelegere, sentimente negative, determinate de înfăţişarea deformată a lor înşişi şi a realităţii. Oamenii deşi se amuzau de cum îi reflecta oglinda pe cei din jurul lor, erau nemulţumiţi că şi ei erau obiectul amuzamentului celorlalţi, iar aceştia vedeau ce e mai rău la ei. La un moment dat ei şi-au concretizat aversiunea faţă de oglindă hotărându-se s-o spargă, ceea ce au şi făcut. Însă atunci, s-antâmplat un lucru nefast: oglinda s-a spart în milioane de cioburi, acestea pătrunzând în ochii lor şi ai multor altora. Acest lucru i-a marcat pentru totdeauna, caracteristicile oglinzii fiind transferate asupra lor înşişi. Ei au devenit reci, duri, tăioşi, neînduplecaţi, fără milă şi sensibilitate umană. Doi copii au fost afectaţi şi ei printre atâţia alţii de aceste cioburi şi ei au fost luaţi în slujba Crăiesei zăpezii, o regină rea, care stăpânea conştiinţele oamenilor prin teroare.
Deşi acest blog nu este unul al poveştilor, vreau să mă folosesc de această poveste pentru a extrage câteva idei, unele transmise şi de autor. Mai există o carte care spune că vederea noastră a fost afectată de un eveniment. Oamenii au sperat la acea dată că vor vedea mult mai bine, că vor fi superiori şi vor evolua spre un alt nivel al existenţei lor. Însă lucrul care s-antâmplat a fost opusul acestora. Efectele produse asupra lor, au fost asemănătoare celor produse de cioburile oglinzii din povestea lui Andersen. Ei au început să vadă răul, să se vadă goi, să vadă defectele la celălalt, au început să se certe, să nu se mai înţeleagă şi să-i învinuiască pe ceilalţi pentru vina lor. Întâmplarea de care vă povestesc e cunoscută de mai multă lume decât în cazul poveştii Crăiasa zăpezii, dar e considerată de majoritatea oamenilor o poveste la fel ca aceasta. Totuşi efectele descrise acolo se observă la majoritatea oamenilor. Evenimentul descris de mine se găseşte în Biblie: Gen. 3,6-19. Personajele prezentate sunt Adam şi Eva, primii oameni de pe Pământ, conform Bibliei. Suferinţele şi lucrurile rele pe care le-au văzut de-atunci, se regăsesc peste tot în lumea noastră. Aş vrea să mai adaug că şi ideea ispitirii se regăseşte azi: “…Veţi cunoaşte binele şi răul, veţi fi ca Dumnezeu”. Gen. 3,5. Există multe teorii care susţin că răul e necesar, că numai astfel poate exista un echilibru, însă eu contest acest lucru. Faptul că ochii noştri au fost afectaţi de impedimente mai mici sau mai mari, ne este prezentat şi în Evanghelii de către Iisus Hristos: “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?” Mat. 7,3. De multe ori avem obiecte mai mici sau mai mari în ochii noştri, lucruri care ne fac să vedem răul din jurul nostru şi răul din semenii noştri. Nu putem vedea lucrurile bune, frumoase, nu ne putem bucura de ele, pentru că vedem doar răul, doar defectele, doar problemele şi acest lucru ne determină să fim deprimaţi, aspri sau reci. Vă mai înfăţişez un ultim citat din cuvintele Mântuitorului: “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” Mat.6,22.23. Deci dacă noi suntem copleşiţi de întuneric, de probleme, de lucruri negative, de disensiuni relaţionale şi de alte lucruri rele, înseamnă că ochii noştri sunt afectaţi într-un anumit fel. Înseamnă că în interiorul lor s-au fixat obiecte străine şi ascuţite care ne rănesc, care ne distorsionează realitatea şi ne influenţează continuu să vedem lucuri negative care ne amărăsc viaţa noastră şi a celor din jurul nostru. Efectele sunt profunde, afectându-ne cu totul.
Una din caracteristicile de bază ale depresiei este distorsionarea realităţii. Oricare dintre noi, atunci când ne confruntăm cu această afecţiune psihologică, suntem înclinaţi să vedem totul într-o lumină negativă, toate lucurile din jur vor fi interpretate negativ prin prisma gândurilor noastre automate. Acţiunile oamenilor vor fi interpretate negativ conform impresiilor noastre pesimiste. Interpretarea negativă a realităţii se întâlneşte nu doar în depresii, ci există multe probleme psihologice în care se manifestă. De fapt majoritatea testelor psihologice de personalitate se bazează pe verificarea interpretării personale a realităţii. Dar oare câţi oameni care se declară sănătoşi sunt profund afectaţi de această vedere defectuasă, de interpretarea negativă a realităţii? Ca urmare, personalitatea, viaţa lor şi a celor din jur sunt afectate şi sunt caracterizate de suferinţă. Cât de multe lucruri s-ar schimba dacă ar accepta că ochii lor sunt afectaţi de ceva anume şi ar face ceva pentru vindecarea şi schimbarea opticii lor. Ce bine ar fi dacă noi toţi i-am asculta pe cei care văd bine, optimist şi pozitiv şi ne-am împărtăşi din viziunea lor binefăcătoare. Unii gândiţi poate că o vedere corectă este o vedere ce ţine cont şi de aspectele problematice din jur iar optimiştii incurabili sunt de fapt nişte visători ce şi-au pierdut simţul realităţii. Dar eu am altă opinie. În lumea asta şi în viaţa noastră poţi să vezi multe lucruri rele, care te-ar copleşi dacă le-ai observa mereu iar asta nu te-ajută cu nimic. Consider că vorbele Lui Iisus sunt adevărate. Dacă în viaţa ta este lumină, optimism şi o pace sănătoasă, iar aceste lucruri sunt determinate de o viziune pozitivă asupra vieţii, atunci ochii tăi sunt sănătoşi. Oare n-am putea accepta acest lucru. Cred că totul este o problemă de alegere. Putem să avem o viziune întunecată şi viaţa noastră va fi în acelaşi ton şi culoare, sau să avem o vedere mai bună, zic eu, şi o viaţă nu neapărat mult mai uşoară, dar de o calitate personală superioară. Aştept părerile voastre.
Atitudine fata de speranta…lui Eminescu
Speranţa – dulce alinare a omenirii, elementul ce dă energie si putere tuturor, încălzind inimile celor ce o primesc, leaganul tuturor muritorilor, asa cum o vede Eminescu. În ea găseşte putere mama care plină de suferinţa aducerii pe lume a unui suflet, cand însăşi existenţa îi e ameninţată, are speranţa împlinirii sale prin micuţul adus pe lume.
Speranţa animă curajoşii marinari, ce se luptă frecvent cu ameninţările pericolelor şi morţii, exponenţii tuturor muritorilor ce se luptă pentru o existenţă chinuită într-o lume plină de durere.
Speranţa alină şi dă putere tuturor celor ce-i unt favorabili. De multe ori îi întoarcem spatele nedându-ne seama că întoarcem spatele vieţii şi ne îndreptăm faţa către umbrele întunericului şi-ale morţii.
Deci, putem rămâne indiferenţi la ceea ce ne dă viaţă? N-o vom aprecia, ne vom încăpăţâna şi n-o vom primi? Dacă vreţi să trăiţi, nu refuzaţi speranţa…
Speranţa …lui Eminescu
M. Eminescu, un suflet singuratic si neinteles dar frematand de … speranta!
SPERANTA Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par?nimfă – moartea.
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.
