Iertarea – o cale de scăpare

    În articolul precedent – „Autocompătimirea - piedică în calea iertării” am prezentat efectele negative ale neacceptării iertării, rezultatele benefice ale acceptării posibilității de a ierta precum și câte ceva din simțămintele celui care nu acceptă să ierte.  Am arătat că acesta suferă anumite traume, răni, pe care nu și le rezolvă ci continuă   să-i provoace  răniri și suferință psihică dar și somatică în continuare. Și în acest articol voi sublinia din nou aceste idei, încercând doar să le mai nuanțez, deoarece consider că subiectul iertării este un element extrem de benefic existenței noastre iar noi suntem atât de puțini cei care acceptăm să-l folosim.

   Psihologia recunoaște importanța acestei probleme și deaceea psihoterapia recomandă clienților săi autoacceptarea și iertarea propriei persoane, întrucât omul este surprins la un moment dat că nu se poate dezvolta, că nu poate merge mai departe, rămânând blocat în incapacitatea de a se opri din autoculpabilizare și autoblamare. Și psihologia are dreptate, trebuie să ne iertăm atunci când am făcut o greșeală în viață și ceilalți ne-au iertat însă noi nu, ci din contră ne culpabilizăm mai mult, ajungând să ne învinovățim pentru o vină ireală mult mai dură decât cea reală. Acest fenomen nu ne face vreun bine nici nouă nici celorlalți, așa cum cred cei care se autoculpabilizează încercând astfel să-și ispășească vina provocându-și suferință, ci din contră va avea ca efect deteriorarea imaginii de sine,  acceptarea acelei imagini deformate și ceea ce e mai rău, însușirea unui comportament negativ adecvat acelei culpe atribuite provocând și mai mult rău sieși și celor din jur.

   Totuși psihologia nu merge mai departe și nu recomandă foarte des iertarea celor din jur atunci când aceștia ți-au greșit și îți greșesc în continuare, provocându-ți suferință. Psihologia nu poate merge foarte departe, întrucât, consider eu că de la un anumit punct, e depășită de situație. Oare poate cere ea unei persoane care și-a pierdut soțul fiind ucis de cineva care a scăpat, să ofere iertare, sau poate cere unei mame să ierte pe cel care i-a abuzat și a provocat răni iremediabile fiicei sale? Nu, nu o poate face. Însă este Cineva și  este un domeniu care totuși poate cere aceste lucruri, care depășesc puterea umană de pricepere și anume: Hristos și crestinismul totodată. Și spre surprinderea multora, aceste lucruri funcționează de minune în viața celor care le acceptă, aducând vindecarea sufletului.

   În acest punct, am încercat să tratez iertarea doar din punct de vedere psihologic și n-am reușit, pentru că m-am lovit de concepte pe care le găsesc în creștinism și nu în altă parte. Am participat odată la un seminar dintr-un domeniu de aplicație ce se numea Psihologia iertării dar am constatat că, pe lângă tehnicile specifice, se foloseau principii specifice creștinismului. În cazul de față, am încercat să găsesc corespondențe noțiunilor de păcătos și verbului a se pocăi. Dacă pe prima noțiune o pot înlocui cu cea de, să zicem agresor, la ce-a de-a doua nu am găsit niciun corespondent necreștin. Aș putea s-o numesc schimbare dar această noțiune nu acoperă suficient conceptul, întrucât e mai mult decât atât, implică o schimbare lăuntrică profundă, pe care nu o poți face singur ci doar cu ajutorul forței supranaturale a Lui Dumnezeu. Acest concept s-a dovedit real și folositor în viața mai multor persoane care l-au experimentat și atunci de ce cuvântul pocăit provoacă repulsie multora dintre noi? Cu siguranță pentru că e dificil și lumea îi stigmatizează pe cei care-l aplică în dreptul lor, transformându-l în ceva rău doar pentru a-și liniști conștiințele. Colin T. Richardson, luând drept model fereastra lui Johari, arată că s e întâlnesc numai 4 cazuri în privința raportării oamenilor la principiul iertării:

1. Păcătosul se pocăiește, victima îl iartă.
2. Păcătosul nu se pocăiește, victima îl iartă.
3. Păcătosul se pocăiește, victima nu îl iartă.
4. Păcătosul nu se pocăiește, victima nu îl iartă.

  În explicarea acestei construcții, vom aborda întâi ultimul caz, pentru că este și cel mai des întâlnit. Oamenii se rănesc și nu se iartă unii pe alții. Nu e nimic deosebit în acest caz, îl vedem exemplificat peste tot în jurul nostru poate pentru că aparține și unei culturi populare tradiționale: de exemplu Coranul susține (nu sunt sigur că reproduc exact) pe cel ce ți-a greșit, cu dușmănie să-l dușmănești. În situația nr.3 agresorul își recunoaște și își mărturisește greșeala. El găsește iertare la Dumnezeu dar nu și la cel căruia i-a greșit. Victima alege astfel să rămână victimă. Nu are capacitatea de a renunța la durere, mânie și resentimente și de-aici drumul e previzibil pentru ea: rana ei va rămâne proaspătă toată viața și-i va provoca durere constant, pentru că nu dorește să renunțe la durere. Cumva am putea spune că se refugiază în statutul de victimă, acest fenomen fiind un mecanism de apărare prin care deși suferă, îi place să se vadă având și statutul de martir pe care și-l atribuie, încercând să se hrănească cu, compătimirea sa și a celorlalți.  Cazul nr.3 este favorabil care alege să ierte și să se elibereze de această povară, povară ce rămâne pe umerii agresorului provocându-i sentimente de autoculpabilizare. De subliniat aici este că victima nu așteaptă  să vadă pocăința păcătosului înainte de a-i oferi iertarea. Iertarea este deci o opțiune în primul rând în beneficiul celui care o acordă ducând la vindecarea traumei și  liniște sufletească. Unii, așa cum am arătat în articolul de care am amintit la început, așteaptă și reclamă întâi o schimbare și o umilire în fața lor a celui ce a greșit, atribuindu-și astfel un rol de judecător sau de superior față de cel ce a greșit. Însă se dovedește că aceasta nu este iertare și cu proxima ocazie, victima amintește celui ce i-a greșit de fapta comisă, dorind astfel ca acesta să rămână pentru totdeauna dator față de el. Dar iertarea înseamnă să o acorzi pe deplin, înseamnă să ai capacitatea de a închide definitiv o filă din viața ta și să mergi mai departe. În fine, ultimul caz, este cel mai rar întâlnit și cel mai dificil dar și cel mai fericit. Atât agresorul cât și victima se împacă și caută putere la Dumnezeu de a duce aceste  dificile acte până la capăt. Victima decide să renunțe la mânie, durere, suferință, resentimente, greșitul cere și găsește putere la Dumnezeu și este schimbat, lucru surprinzător dar perfect realizabil, întrucât există destule mărturii în direcția aceasta. Cei doi, odată dușmani, devin acum frați în Hristos, Cel ce i-a iertat de multe păcate  pe-amândoi.

 Iertarea, așa cum am prezentat-o aici, este un concept ce poate părea imposibil de pus în practică, dar folosit în condițiile trasate de Biblie, devine realizabil. Așa că ce motiv este suficient de puternic de a nu accepta să experimentezi acest principiu minunat care aduce sănătate și viață sufletului și ființei tale?