Aprecieri, speranţă şi incredere

Informaţii utile pentru viaţă, speranţă, suport, tratarea sufletului, despre o viaţă de calitate…

Prostia omenească – o problemă de comunicare

Cu toţii cunoaştem celebra poveste a lui Ion Creangă “Prostia omenească”, o lucrare cu rădăcini populare româneşti şi pe care am considerat-o reprezentativă pentru mentalitatea românească. De asemenea o considerăm reprezentativă în domeniul ilustrării extremelor inferioare ale inteligenţei şi anume ceea ce popular denumim drept prostie. Însă vreau să vă ofer o încercare de a privi dintr-o perspectivă puţin obişnuită elementele puse în discuţie de povestea lui Creangă. Ipoteza este că prostia incriminată în poveste nu este neapărat o problemă de inteligenţă sau a lipsei de inteligenţă ci o problemă de comunicare, sau mai corect ar fi să spunem că prostia ilustrată aici şi implicit problemele familiale se datorează nu unui retard intelectual, aşa cum suntem înclinaţi să credem, ci lipsei de comunicare. Poate vi se pare nefirească această concluzie dar de fapt este o abordare psihologică, întrucât Psihologia mecanismelor cognitive susţine că inteligenţa se dezvoltă prin intermediul limbajului şi prin interacţiunea cu lumea înconjurătoare. Fără comunicarea cu semenii noştri am rămâne la nivelul animalelor, am fi lipsiţi aproape total de intelect (Ex. copiilor lup. E vorba de copiii pierduţi în sălbăticie şi crescuţi de animale. Datorită lipsei limbajului omenesc, intelectul lor nu se mai dezvoltă decât până la un nivel minim şi nu mai pot fi recuperaţi niciodată). Principalul personaj al poveştii, un om care se întoarce acasă de la treburile sale este, spunem noi, este reprezentantul exponenţial al bărbatului român, cel puţin în cadrul culturii româneşti tradiţionale, cultură în care afirmăm că nu s-au schimbat prea multe. Momentul de tensiune indus în poveste este reprezentat de dilema nevestei şi soacrei omului, cu privire la posibila rostogolire a drobului de sare în capul copilului acestora. Această întâmplare imaginată a drobului de sare, a rămas ca o ilustrare clasică şi bine realizată a prostiei. Însă punctul meu de vedere este acela că reprezintă o ilustrare a lipsei de comunicare familiale. Poate vă întrebaţi de unde şi până unde lipsă de comunicare că e prostie curată până la idioţie să plângi pentru un posibil pericol a cărui combatere îţi stă în propriile puteri dar nu faci nimic pentru asta ci doar îţi imaginezi ipoteticul şi iminentul dezastru şi te mărgineşti cu o deplorabilă compătimire. Deşi nu face subiectul meditaţiei noastre, putem spune că acelaşi mecanism îl întâlnim şi în depresie. Depresivii pot combate problemele cu care se confruntă însă nu fac nimic decât se autocompătimesc întrucât nu se văd în stare, nu cred posibilităţile proprii de a face faţă problemelor. Deci este şi o problemă a lipsei de încredere în sine, putem spune. Şi lipsa de încredere în sine este tot o urmare a lipsei de comunicare în familie. Femeile din poveste se văd vulnerabile în faţa pericolului, probabil că ele nu au mai rezolvat situaţii anterioare problematice conlucrând cu bărbatul, capul familiei. Spun asta pentru că barbatul este înfăţişat separat, venind de la muncă, cu problemele lui pe cap, pe care nu le împărtăşeşte familiei ci le poartă singur. La acestea se adaugă problema pe care o întâlneşte acasă, cea a raţionamentului aberant al femeilor. Modul în care acţionează în continuare, ne întăreşte ideea că omul ia decizii de unul singur, fără a se consulta cu familia, fără a explica prea mult şi a le ajuta pe femei. El îşi ai lumea în cap hotărând să-şi lase familia, întrucât situaţia sa, de om cu capul pe umeri, e disperată alături de o astfel de familie şi drept urmare pleacă condiţionând totuşi întoarcerea sa de posibilitatea întâlnirii altor personaje caracterizate de o concentraţie mai mare de prostie. Şi cum Dumnezeu lucrează împotriva celor ce îşi lasă familia şi spre binele tuturor, asta se şi întâmplă. În drumul său întâlneşte oameni care rezolvă probleme uzuale pentru viaţa la ţară în moduri extrem de originale dar ineficiente. Unul încearcă să captureze soarele pentru a-i lumina casa, altul încearcă să care nuci în pod cu “ţăpoiul”, iar altul spânzură o vacă vrând de fapt s-o hrănească căţărând-o în vârful şurei. Îmi susţin afirmaţia că prostia este lipsa comunicării şi pentru aceste cazuri. Oamenii aceştia au găsit astfel de soluţii la problemele lor, întrucât nu li s-au făcut cunoscute alte soluţii şi probabil nu au colaborat cu alţii în experimentarea rezolvării eficiente a situaţiilor de viaţă. În momentul în care ei intră în contact cu omul nostru, sunt receptivi la “noua tehnică” şi primesc lumina primită. După această aventură a “omului care gândeşte”, acesta se întoarce acasă spăşit şi împăcat că lumea nu e mai bună decât familia sa, ci din contră situaţia lumii e chiar mai rea. În concluzie, ideea poveştii ar fi că problema universală a oamenilor ar fi cea a lipsei inteligenţei sau a prostiei, idee care nu pare deplasată, dar cu care eu nu sunt de acord. Oare asta să fie problema noastră, că ne-am născut proşti că Dumnezeu nu ne-a dat destulă minte? Consider că ideea conform căreia problema lumii şi a oamenilor în general, ar fi lipsa comunicării, mi se pare mai productivă şi mai actuală în raport cu starea lumii de azi. Pe lângă problema comunicării vreau să mai scot în evidenţă puţin şi configuraţia mentalităţii tradiţionale româneşti. Miezul poveştii nu stă în realitate ci în mesajele transmise. Între altele evidenţiem mesajul negativ al devalorizării femeii, în speţă al soţiei şi soacrei. Faptul de a avea pe cap în afara problemelor ce ţin de întreţinerea de unul singur a familiei şi două femei care pe lângă faptul că nu fac mare lucru acasă, sunt atât de proaste, e cu adevărat o tragedie, în viziunea autorului ce s-a inspirat din folclorul şi gândirea românească. Acest raţionament nu poate fi decât dezastruos pentru existenţa oricărei familii şi drept urmare acest lucru se întâmplă şi cu familia din povestea noastră. Lucrurile se rezolvă însă în momentul în care omul îşi schimbă raţionamentul său anterior. Deci trebuie apreciat mesajul pozitiv cu care se încheie povestea şi de-aici rolul pedagogic pentru conduita familială. În raport cu mesajele poveştii, putem spune şi noi deci că lucrurile de bază ce asigură fericirea şi trăinicia familiei sunt: valorizarea partenerului, comunicarea şi colaborarea în depăşirea problemelor casnice curente. Vi se par productive aceste puncte de vedere? Aştept cu nerăbdare opiniile voastre cu privire la exemplul analizat şi la tot ce ţine de apreciere, speranţă şi încredere în cadrul familiei!

10, iulie, 2008 Scris de marusencu | comunicare | , , , , , , | 7 Comentarii