Atitudine fata de speranta…lui Eminescu

Speranţa – dulce alinare a omenirii, elementul ce dă energie si putere tuturor, încălzind inimile celor ce o primesc, leaganul tuturor muritorilor, asa cum o vede Eminescu. În ea găseşte putere mama care plină de suferinţa aducerii pe lume a unui suflet, cand însăşi existenţa îi e ameninţată, are speranţa împlinirii sale prin micuţul adus pe lume.
Speranţa animă curajoşii marinari, ce se luptă frecvent cu ameninţările pericolelor şi morţii, exponenţii tuturor muritorilor ce se luptă pentru o existenţă chinuită într-o lume plină de durere.
Speranţa alină şi dă putere tuturor celor ce-i unt favorabili. De multe ori îi întoarcem spatele nedându-ne seama că întoarcem spatele vieţii şi ne îndreptăm faţa către umbrele întunericului şi-ale morţii.
Deci, putem rămâne indiferenţi la ceea ce ne dă viaţă? N-o vom aprecia, ne vom încăpăţâna şi n-o vom primi? Dacă vreţi să trăiţi, nu refuzaţi speranţa…

Cateva consideratii asupra relatiei cu suferinta sufleteasca

Unii dintre noi numim nebuni pe cei care se intalnesc cu un psiholog. Credem ca sunt nebuni cei care au “probleme mari” sau cei care recunosc ca au unele probleme psihice sau pur si simplu cei care sunt foarte diferiti de noi in gandire si mai ales in comportament.
In viziunea specialistilor citati in acest articol, “tulburarile” sau “afectiunile” ne pot ameninta pe fiecare dintre noi fiind ceva comun. Asta nu inseamna ca suntem “nebuni”, acesta fiind un termen popular, insa observam ca specialistii numesc afectiuni multe probleme comune in societatea noastra si cu totii am experimentat astfel de probleme. Conditiile pentru dezvoltarea acestor afectiuni se gasesc din plin in societatea zilelor noastre.
Ce e de facut? Sa dam fuga la farmacie? Acesta e cel mai usor lucru. Autorul articolului arata ca se doreste sa fim dependenti de medicamente pt. ca cineva are astfel un profit. Totusi nu sunt impotriva medicamentelor intrucat tulburarile psihologice au ca si cauze, printre factorii psihologici si anumite “dezechilibre chimice” cat si predispozitii genetice. Insa problematica afectiunilor psihologice are legatura cu conditiile sociale, economice, famiale si personale. Ca sa le tratam, e nevoie sa actionam asupra problemelor care le-au declansat. Si intrucat “afectiunile” au o dubla cauzalitate: chimica si psihologica sau poate sociala, de aceea rezolvarea ar trebui sa aiba de asemeni aceasta dubla natura. As spune ca uneori poti rezolva aceste probleme doar pe cale psihologica analizandu-te singur sau cerand ajutorul unui specialist sau pur si simplu discutand cu cineva de incredere.
Si acum va invit sa dezbatem. Specialistii exagereaza cu aceste etichetari? Pot fi incadrate asa multe comportamente ale noastre la categoria tulburari? Ce aveti de spus in privinta rolului societatii si al politicienilor in provocarea lor? Sa ascultam sfatul farmacistilor de a trata orice afectiune de fiecare data cu medicamente? Ce tratamente sa folosim? Care credeti ca e viitorul acestor afectiuni? Intrebarile pot fi multiple, lista ramane deschisa…