Câteva consideraţii personale asupra comportamentului depresiv

O caracteristică a persoanelor depresive este “lamentaţia” – obiceiul de a te plânge faţă de problema ta, de a fi concentrat doar pe problemă şi a nu vedea ieşirea sau puterea de a ieşi din situaţia negativă. De asemeni se mai observă o oarecare rigiditate faţă de posibilitatea “eliberării”, a capacităţii de a lupta, a acceptării soluţiilor. Se manifestă chiar o iritare, o izbucnire nervoasă ostilă, atunci când persoanei ce are nevoie de ajutor fie că-l solicită, fie că nu, i se prezintă soluţiile pe care trebuie să le adopte precum şi în faţa perspectivei  incomode a “luptei” personale. Persoana depresivă revine constant asupra schemei cognitive (gândirii) personale, credinţa în raţionamentele proprii fiind puternică şi dificil de schimbat.

Scurtă interpretare la “neputinţa învăţată”

Ce legătură este între câini şi persoanele depresive? Pot fi şi câinii depresivi? Se pare că da întrucât mecanismul e acelaşi. În afara contribuţiei genetice, a modificărilor chimice şi a gândurilor negative în dezvoltarea depresiei, această teorie validată în practică ne arată că şi comportamentul negativ învăţat joacă un rol important. Putem spune că depresivii adoptă un comportament dezadaptativ întrucât l-au învăţat. Confruntându-se cu situaţii dificile, de criză, în faţa cărora nu s-au putut apăra, au învăţat acest lucru, că nu se pot apăra şi drept urmare situaţiile pe care în mod normal le-ar putea depăşi, ei le văd ca ameninţătoare şi de netrecut şi nici nu mai încearcă să se confrunte cu ele deoarece ei au credinţa că nu pot face nimic împotriva ameninţării.

Soluţia ce ar trebui pusă în practică în tratarea depresiei, ar fi deci tot învăţarea - dar a unui comportament adaptativ bazat pe credinţa în posibilităţile proprii şi pe încercări reuşite, repetate şi conştientizate de depăşire a situaţiilor problemă.

Conceptul de atribuire şi neajutorarea învăţată

 Seligman a elaborat conceptul de neajutorare învăţată pentru a descrie reacţiile animalelor de laborator care, în prima zi, au fost supuse în mod repetat la un şoc, iar a doua zi au avut posibilitatea de a trece peste o barieră pentru a fi în siguranţă. În ciuda existenţei acestei soluţii, cei mai mulţi câini nu au fugit, ci au renunţat. Seligman a tras următoarea concluzie: câinii au învăţat că nu pot controla şocurile şi nu au adoptat comportamente prin care să rezolve problema deoarece au simţit că sunt prea neajutoraţi ca să influenţeze rezultatul.

 Mai recent, teoria atribuirii (stabilirea de asocieri între gânduri şi rezultate) a completat teoria neajutorării învăţate, în încercarea de a explica de ce anumiţi oameni reacţionează la factorii de stres prin renunţare. (Linda Wilmshurst – Psihopatologia copilului)

Eficacitatea medicamentelor antidepresive

Potrivit unui studiu public recent în jurnalul Public Library of Science, eficienţa medicamentelor antidepresive nu este semnificativ mai mare decât a substanţelor placebo.

Irving Kirsch, profesor la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Hull, împreună cu alţi specialişti din Statele Unite şi Canada au reexaminat toate datele existente – cele publicate şi cele pe care companiile producătoare au preferat să nu le publice – privitoare la testele clinice în baza cărora a fost aprobată punerea pe piaţă a patru dintre cele mai prescrise substanţe antidepresive: fluoxetina (denumirea comercială Prozac), paroxetina (denumire comercială Seroxat), venlafaxin (denumire comercială Effexor), nefazadon (denumire comercială Serzone). Pacienţii cărora le-au fost administrate medicamentele antidepresive nu au înregistrat o ameliorare superioară celei raportate de grupul placebo, “trataţi” cu pastile de zahăr. Diferenţa de scor dintre medicamentele antidepresive şi placebo a fost de 0,32 – mult sub media standard de 0,50, necesară obţinerii licenţei de comercializare. Doar în testele făcute pe bolnavi cu depresie severă, efectul medicamentelor a fost semnificativ mai mare decât efectul placebo, însă aceasta s-ar datora “diminuării reacţiei la placebo, şi nu augmentării reacţiei la medicament.”

“În lumina acestor rezultate” declara prof. Kirsch, “prescrierea medicamentelor antidepresive nu se justifică decât în cazurile de depresie foarte severă şi numai după ce tratamentele alternative au eşuat.” Totodată “studiul ridică întrebări serioase cu privire la raportarea rezultatelor testelor clinice şi acordarea licenţei de comercializare a medicamentelor.” Dar semne de întrebare legate de deontologia producătorilor de medicamente antidepresive existau deja: în septembrie 2004, în Statele Unite ieşea la iveală faptul că industria farmaceutică şi Autoritatea americană de supervizare a alimentelor şi medicamentelor, Food and Drug Administration, omiseseră să facă publice dovezile pericolelor asociate folosirii antidepresivelor din clasa inhibitorilor selectivi ai captării de serotonină (SSRI), din care fac parte şi fluoxetina (Prozac) şi paroxetina (Seroxat). Potrivit analizelor, substanţele SSRI dublează riscul de suicid în rândul adolescenţilor depresivi. Cu ocazia audierilor, au fost raportate cazuri în care, după numai câteva zile de tratament cu SSRI, starea de depresie a adolescenţilor a degenerat de la moderat la suicidal. (Semnele Timpului aprilie 2008 )

Atitudine fata de speranta…lui Eminescu

Speranţa – dulce alinare a omenirii, elementul ce dă energie si putere tuturor, încălzind inimile celor ce o primesc, leaganul tuturor muritorilor, asa cum o vede Eminescu. În ea găseşte putere mama care plină de suferinţa aducerii pe lume a unui suflet, cand însăşi existenţa îi e ameninţată, are speranţa împlinirii sale prin micuţul adus pe lume.
Speranţa animă curajoşii marinari, ce se luptă frecvent cu ameninţările pericolelor şi morţii, exponenţii tuturor muritorilor ce se luptă pentru o existenţă chinuită într-o lume plină de durere.
Speranţa alină şi dă putere tuturor celor ce-i unt favorabili. De multe ori îi întoarcem spatele nedându-ne seama că întoarcem spatele vieţii şi ne îndreptăm faţa către umbrele întunericului şi-ale morţii.
Deci, putem rămâne indiferenţi la ceea ce ne dă viaţă? N-o vom aprecia, ne vom încăpăţâna şi n-o vom primi? Dacă vreţi să trăiţi, nu refuzaţi speranţa…

Cateva consideratii asupra relatiei cu suferinta sufleteasca

Unii dintre noi numim nebuni pe cei care se intalnesc cu un psiholog. Credem ca sunt nebuni cei care au “probleme mari” sau cei care recunosc ca au unele probleme psihice sau pur si simplu cei care sunt foarte diferiti de noi in gandire si mai ales in comportament.
In viziunea specialistilor citati in acest articol, “tulburarile” sau “afectiunile” ne pot ameninta pe fiecare dintre noi fiind ceva comun. Asta nu inseamna ca suntem “nebuni”, acesta fiind un termen popular, insa observam ca specialistii numesc afectiuni multe probleme comune in societatea noastra si cu totii am experimentat astfel de probleme. Conditiile pentru dezvoltarea acestor afectiuni se gasesc din plin in societatea zilelor noastre.
Ce e de facut? Sa dam fuga la farmacie? Acesta e cel mai usor lucru. Autorul articolului arata ca se doreste sa fim dependenti de medicamente pt. ca cineva are astfel un profit. Totusi nu sunt impotriva medicamentelor intrucat tulburarile psihologice au ca si cauze, printre factorii psihologici si anumite “dezechilibre chimice” cat si predispozitii genetice. Insa problematica afectiunilor psihologice are legatura cu conditiile sociale, economice, famiale si personale. Ca sa le tratam, e nevoie sa actionam asupra problemelor care le-au declansat. Si intrucat “afectiunile” au o dubla cauzalitate: chimica si psihologica sau poate sociala, de aceea rezolvarea ar trebui sa aiba de asemeni aceasta dubla natura. As spune ca uneori poti rezolva aceste probleme doar pe cale psihologica analizandu-te singur sau cerand ajutorul unui specialist sau pur si simplu discutand cu cineva de incredere.
Si acum va invit sa dezbatem. Specialistii exagereaza cu aceste etichetari? Pot fi incadrate asa multe comportamente ale noastre la categoria tulburari? Ce aveti de spus in privinta rolului societatii si al politicienilor in provocarea lor? Sa ascultam sfatul farmacistilor de a trata orice afectiune de fiecare data cu medicamente? Ce tratamente sa folosim? Care credeti ca e viitorul acestor afectiuni? Intrebarile pot fi multiple, lista ramane deschisa…

Nebunia – o amenintare comuna – solutii

Serviciile de sanatate mintala din toata lumea se bazeaza in mod comun pe asumptia ca a fi suparat sau dezorientat este o stare asemanatoare unei boli, noteaza psihologul John Read de la Universitatea Auckland din Noua Zeelanda, in editia din 22 septembrie a grupului editorial Project Syndicate. In ziua de azi, din ce in mai multe probleme sunt considerate “tulburari” sau “afectiuni”, cauzate, se presupune, de predispozitii genetice sau dezechilibre chimice. In acest context, tristetea devine “tulburare depresiva”, grijile, “tulburare anxioasa”, iar timiditatea excesiva “tulburare a unei personalitati eschivante”. De asemenea, daca recurgi la bataie, suferi de o “tulburare exploziva intermitenta”, iar apelul in exces la bautura, medicamente, jocuri de noroc si mancare sunt considerate afectiuni mintale. Etichete asemanatoare se aplica persoanelor care recurg la prea putina mancare, somn, sau sex. Nici copiii nu scapa de aceste etichete. Daca esti slab la matematica suferi de ceea ce se poate numi “tulburari legate de matematica”, iar daca ignori sentimentele celorlalti ai pur si simplu o “tulburare de comportament”. Daca la aceste manifestari se mai adauga si furia, respectiva afectiune primeste numele de “sfidare ostila”. Unul din “diagnosticele” care apar des este tulburarea care presupune “deficitul de atentie/ hiperactivitate “. “Simptomele” acesteia includ neastamparul, pierderea diverselor lucruri, vorbitul excesiv, dificultatea de a se juca in liniste sau de a raspunde la mutari. In mod evident, se intampla ca unii copii sa aiba aceste probleme. Potrivit lui John Read, a face liste de comportamente, a da etichete cu rezonanta medicala oamenilor care manifesta astfel de comportament si a folosi ulterior prezenta acestor simptome pentru a dovedi ca o persoana sufera de anumite afectiuni mintale este o intreprindere nula din punct de vedere stiintific, deoarece nu ne spune nimic despre cauzele acestor tulburari si despre solutiile pe care le-am putea gasi. Care sunt motivele deci pentru care aceasta abordare simplista, in mod clar nestiintifica si deseori daunatoare a castigat o asemenea influenta? Un prim motiv ar fi ca pare tentant sa evitam sa ne confruntam cu evenimentele dureroase din viata noastra care ar putea fi cauza dificultatilor noastre. In plus, daca doar acceptam dignosticele la indemana, nimeni nu poate fi blamat. Nimeni nu trebuie sa recurga la vreo solutie diferita, in afara de cea care presupune luarea de pastile. Am fost doar suficienti de nenorocosi pentru a ni se intampla sa suferim de aceasta “afectiune”. In al doilea rand, un model de patologie individuala este de nepretuit pentru politicieni, in conditiile in care acestia nu mai sunt nevoiti sa cheltuiasca bani pentru programele de prevenire ale problemelor sociale cum ar fi stressul predominant, saracia, discriminarea, neglijarea copiilor, abuzurile, singuratatea, probleme despre care cercetarile au demonstrat in mod repetat ca joaca un rol important in afectarea sanatatii mintale. In al treilea rand, progresele incitante facute in domeniul tehnologiilor pentru studierea creierelor si genelor noastre ne-au insuflat speranta ca suntem pe cale de a descoperi cauzele biologice, sau solutiile, pentru a pune capat suferintei si confuziei umane. In al patrulea rand, nu trebuie uitat faptul ca industria farmaceutica, alimentata de dorinta noastra de a gasi rezolvari rapide, a depus un considerabil efort pentru a promulga notiunile de “tulburare” sau de “afectiune” in toate aspectele vietii noastre zilnice. Avand in vedere ca scopul fundamental al companiilor farmaceutice este producerea de profit pentru proprietarii acestora, pare extrem de firesc ca respectivele companii farmaceutice sa ne incurajeze sa consideram mancatul, dormitul sau sentimentele in exces (sau in deficit) drept afectiuni care necesita o cura cu medicamente. Pe de alta parte, sondajele de opinie din toata lumea indica ca majoritatea oamenilor sunt de parere ca problemele emotionale, incluzand chiar si pe cele considerate severe cum ar fi auzitul vocilor, sunt in primul rand cauzate de problemele pe care le avem, mai degraba, decât de afectiuni ale creierului sau de gene. De asemenea, publicul se declara de partea abordarilor psiho-sociale, cum ar fi discutiile cu alte persoane, acceptarea de sfaturi, sau ajutarea prietenilor pentru a face rost de o slujba, mai degraba decat medicamentele, electro-socurile sau admiterea intr-un spital psihiatric. Unii experti insista asupra faptului ca bolile mintale sunt boli ca toate celelalte, in pofida numeroaselor studii care arata ca, daca adoptam abordarea medicala, dobandim mai multe prejudecati si devenim mai speriati. Potrivit semnatarului articolului, serviciile pentru sanatate mintala ar trebui sa faca mai mult decat sa ne trateze sentimentele pe cale chimica sau sa controleze dificultatile copiilor nostri prin amfetamine. Exista un spectru variat de tratamente eficiente care nu presupun cresteri in greutate, disfunctii sexuale, pierderi de memorie sau dependenta. Sponsorii si decidentii politici care ne tin la curent cu ultimele cercetari au inceput sa introduca mai multe terapii care presupun discutii, mai multe alternative la spitalizare, mai multe servicii adaptate cultural, mai multe terapii adresate familiei si, cel mai important, o consultare mai autentica a celor care au nevoie de astfel de tratamente in privinta mijloacelor efective de tratament. Faptul ca aceste tratamente nu sunt folosite mai frecvent, nu inseamna ca ele nu sunt eficiente, ci ca ele nu aduc profituri companiilor de medicamente, conchide John Read. Sursa: sfaturimedicale.ro