Oglinda lui Andersen şi cioburile noastre

        Unii oameni nu au deloc încredere într-o oglindă, considerând că există oglinzi defecte sau pur şi simplu nu agreează oglinzile în sine pentru că nu sunt de acord cu realitatea descoperită de acestea. Alţi oameni, dimpotrivă, manifestă o afecţiune deosebită faţă de oglindă şi o folosesc mai des decât ceilalţi. Rolul oglinzii este important, ea fiind folosită în saloane de cosmetică, frizerii, saloane de modă şi nu în ultimul rând în cabinete psihologice. Nu demult, o tânără a intrat în Cabinetul psihologic în care activez şi a fost deranjată de oglinzile de-acolo, mărturisindu-şi de la început aversiunea sa faţă de acest obiect. Persoanele care manifestă afecţiunea psihologică numită dismorfofobie, acestea fiind persoanele care nu sunt mulţumite de aspectul fizic al corpului lor sunt  de obicei deranjate de oglindă. Oglinda este folosită şi ca mijloc de divertisment şi amuzament. În satele de vacanţă există acele saloane cu oglinzi de diverse forme şi tipuri care te înfăţişează în mod voit deformat, pentru a asigura o formă de distracţie.

      Cu ceva timp în urmă, un tânăr cu un talent literar imens, probabil cel mai talentat în domeniul literar în care activa, confruntându-se cu câteva evenimente neplăcute din viaţa sa şi sub influenţa acestora, a scris una din cele mai remarcabile poveşti pentru copii scrise vreodată: “Crăiasa Zăpezii”. Tânărul Hans Cristian Andersen, îşi făureşte povestea pe marginea existenţei unei oglinzi fermecate. Această oglindă, asemenea celor din parcurile de distracţie, avea proprietatea de a deforma realitatea într-un sens amuzant dar şi malefic. Pe oamenii care se uitau în ea, ţi strâmba în fel şi chip, făcându-i mai lungi sau mai scurţi, mai graşi sau mai slabi, rotunzi, ascuţiţi şi în orice alt fel care poate fi imaginat. De asemeni în ea regăseai toate lucrurile rele din lume. La-nceput, oamenii erau încântaţi de oglindă şi se distrau total. Însă, cu timpul, distracţia oamenilor a dispărut şi s-a transformat chiar în disensiune, neînţelegere, sentimente negative, determinate de înfăţişarea deformată a lor înşişi şi a realităţii. Oamenii deşi se amuzau de cum îi reflecta oglinda pe cei din jurul lor, erau nemulţumiţi că şi ei erau obiectul amuzamentului celorlalţi, iar aceştia vedeau ce e mai rău la ei. La un moment dat ei şi-au concretizat aversiunea faţă de oglindă hotărându-se s-o spargă, ceea ce au şi făcut. Însă atunci, s-antâmplat un lucru nefast: oglinda s-a spart în milioane de cioburi, acestea pătrunzând în ochii lor şi ai multor altora. Acest lucru i-a marcat pentru totdeauna, caracteristicile oglinzii fiind transferate asupra lor înşişi. Ei au devenit reci, duri, tăioşi, neînduplecaţi, fără milă şi sensibilitate umană. Doi copii au fost afectaţi şi ei printre atâţia alţii de aceste cioburi şi ei au fost luaţi în slujba Crăiesei zăpezii, o regină rea, care stăpânea conştiinţele oamenilor prin teroare.

      Deşi acest blog nu este unul al poveştilor, vreau să mă folosesc de această poveste pentru a extrage câteva idei, unele transmise şi de autor. Mai există o carte care spune că vederea noastră a fost afectată de un eveniment. Oamenii au sperat la acea dată că vor vedea mult mai bine, că vor fi superiori şi vor evolua spre un alt nivel al existenţei lor. Însă lucrul care s-antâmplat a fost opusul acestora. Efectele produse asupra lor, au fost asemănătoare celor produse de cioburile oglinzii din povestea lui Andersen. Ei au început să vadă răul, să se vadă goi, să vadă defectele la celălalt, au început să se certe, să nu se mai înţeleagă şi să-i învinuiască pe ceilalţi pentru vina lor.  Întâmplarea de care vă povestesc e cunoscută de mai multă lume decât în cazul poveştii Crăiasa zăpezii, dar e considerată de majoritatea oamenilor o poveste la fel ca aceasta. Totuşi efectele descrise acolo se observă la majoritatea oamenilor. Evenimentul descris de mine se găseşte în Biblie: Gen. 3,6-19. Personajele prezentate sunt Adam şi Eva, primii oameni de pe Pământ, conform Bibliei. Suferinţele şi lucrurile rele pe care le-au văzut de-atunci, se regăsesc peste tot în lumea noastră. Aş vrea să mai adaug că şi ideea ispitirii se regăseşte azi: “…Veţi cunoaşte binele şi răul, veţi fi ca Dumnezeu”. Gen. 3,5. Există multe teorii care susţin că răul e necesar, că numai astfel poate exista un echilibru, însă eu contest acest lucru. Faptul că ochii noştri au fost afectaţi de impedimente mai mici sau mai mari, ne este prezentat şi în Evanghelii de către Iisus Hristos: “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?” Mat. 7,3. De multe ori avem obiecte mai mici sau mai mari în ochii noştri, lucruri care ne fac să vedem răul din jurul nostru şi răul din semenii noştri. Nu putem vedea lucrurile bune, frumoase, nu ne putem bucura de ele, pentru că vedem doar răul, doar defectele, doar problemele şi acest lucru ne determină să fim deprimaţi, aspri sau reci. Vă mai înfăţişez un ultim citat din cuvintele Mântuitorului: “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;  dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” Mat.6,22.23. Deci dacă noi suntem copleşiţi de întuneric, de probleme, de lucruri negative, de disensiuni relaţionale şi de alte lucruri rele, înseamnă că ochii noştri sunt afectaţi într-un anumit fel. Înseamnă că în interiorul lor s-au fixat obiecte străine şi ascuţite care ne rănesc, care ne distorsionează realitatea şi ne influenţează continuu să vedem lucuri negative care ne amărăsc viaţa noastră şi a celor din jurul nostru. Efectele sunt profunde, afectându-ne cu totul.

    Una din caracteristicile de bază ale depresiei este distorsionarea realităţii. Oricare dintre noi, atunci când ne confruntăm cu această afecţiune psihologică, suntem înclinaţi să vedem totul într-o lumină negativă, toate lucurile din jur vor fi interpretate negativ prin prisma gândurilor noastre automate. Acţiunile oamenilor vor fi interpretate negativ conform impresiilor noastre pesimiste. Interpretarea negativă a realităţii se întâlneşte nu doar în depresii, ci există multe probleme psihologice în care se manifestă. De fapt majoritatea testelor psihologice de personalitate se bazează pe verificarea interpretării personale a realităţii. Dar oare câţi oameni care se declară sănătoşi sunt profund afectaţi de această vedere defectuasă, de interpretarea negativă a realităţii? Ca urmare,  personalitatea, viaţa lor şi a celor din jur sunt afectate şi sunt caracterizate de suferinţă. Cât de multe lucruri s-ar schimba dacă ar accepta că ochii lor sunt afectaţi de ceva anume şi ar face ceva pentru vindecarea şi schimbarea opticii lor. Ce bine ar fi dacă noi toţi i-am asculta pe cei care văd bine, optimist şi pozitiv şi ne-am împărtăşi din viziunea lor binefăcătoare. Unii gândiţi poate că o vedere corectă este o vedere ce ţine cont şi de aspectele problematice din jur iar optimiştii incurabili sunt de fapt nişte visători ce şi-au pierdut simţul realităţii. Dar eu am altă opinie. În lumea asta şi în viaţa noastră poţi să vezi multe lucruri rele, care te-ar copleşi dacă le-ai observa mereu iar asta nu te-ajută cu nimic. Consider că vorbele Lui Iisus sunt adevărate. Dacă în viaţa ta este lumină, optimism şi o pace sănătoasă, iar aceste lucruri sunt determinate de o viziune pozitivă asupra vieţii, atunci ochii tăi sunt sănătoşi. Oare n-am putea accepta acest lucru. Cred că totul este o problemă de alegere. Putem să avem o viziune întunecată şi viaţa noastră va fi în acelaşi ton şi culoare, sau să avem o vedere mai bună, zic eu, şi o viaţă nu neapărat mult mai uşoară, dar de o calitate personală superioară. Aştept părerile voastre.

Scurt comentariu cu privire la abuzurile şi devierile sexuale comise de creştini

Motto. Domnul i-a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Gen.4,9

De cele mai multe ori atunci când apare o problemă se caută vinovaţi, cauze, soluţii. În legătură cu, cazul de abuz sexual faţă de un minor, recent petrecut şi care a lovit, cutremurat şi întristat biserica noastră, având în vedere şi persoana de notorietate pentru creştinii români implicată, consider că ar fi potrivit să punem în aplicare o prevenţie activă şi o împărţire a responsabilităţii în cazul acesta. Nu ne e util să ne minunăm, să condamnăm şi să discutăm . Dacă s-a petrecut un lucru atât de regretabil, avem şi noi o părticică mai mare sau mai mică de vină şi spun asta nu ca să culpabilizez în mod arbitrar. Însă atunci când se întâmplă ceva negativ, rareori cauza e singulară şi rareori există un singur vinovat, în realitate majoritatea problemelor sunt multicauzale şi au în spate o multitudine de factori printre care un loc important îl ocupă familia, apoi noi ceilalţi, prieteni, fraţi, persoane competente.

Textul pe care l-am afişat la început doresc să nu-l aplicăm doar la persoana vinovată ci la noi toţi, pentru că Domnul ne vede responsabili pe noi pentru fraţii noştri, fie ei victime sau vinovaţi care până la urmă sunt tot victime ale ispitei şi păcatului. Situaţia negativă care se produce, păcatul, apare mereu într-un context de condiţii „favorabile” faptului negativ şi printr-un concurs de situaţii negative cum ar fi: condiţii familiale aspre, influenţă familială deficitară, ispită, păcate nebiruite, neinformare, lipsă de comunicare, însingurare etc.

Consider că în afară de măsurile propuse de a vorbi mai mult copiilor de ce şi cum să se ferească, e nevoie în primul rând să responzabilizăm mai mult părinţii să se implice activ în educaţia copiilor întrucât rolul activ al părinţilor în educaţia copiilor lor a scăzut drastic, apoi în responsabilizarea bisericii în a se implica mai mult prin serviciile de diaconie în susţinerea, suportul şi întărirea personală, afectivă şi spirituală a membrilor bisericii. Un lucru foarte necesar în viziunea mea ar fi introducerea unor consilieri creştini în biserică. Aşa cum în alte ţări şi alte biserici există astfel de persoane, nu e deplasat ci necesar să dezvoltăm şi noi conceptul de consiliere creştină. Cine ar putea îndeplini astfel de servicii? Psihologi creştini, pastori cu pregătire psihologică sau asistenţi sociali. Aceşti consilieri ar trebui să se intereseze, să ia contact cu toţi membrii, să recunoască potenţiale necesităţi de intervenţie, dar să desfăşoare şi seminarii psihoeducative cu membrii, familiile sau copiii din biserică. Nu în ultimul rând datoria de implicare pentru prevenirea lucrurilor negative ar trebui să aparţină tuturor membrilor. Cred că relaţiile noastre sociale unii cu alţii în cadrul bisericii au sărăcit şi nici măcar nu ne mai cunoaştem unii pe alţii. Ne-am obişnuit să dezvoltăm relaţii doar cu prietenii şi cei cunoscuţi, în timp ce sunt mulţi fraţi ai noştri singuri şi care „flămânzesc” în a schimba o vorbă cu cineva, în a-şi discuta problemele şi a primi susţinere, dar nu are nimeni cine să le ofere aceste lucruri.

O atenţie deosebită trebuie acordată familiei pentru că multe astfel de dezechilibre îşi au rădăcina în familie, problemele nerezolvate şi acutizate aici îşi lasă amprenta asupra viitorilor adulţi şi aceste probleme înmagazinate în mod latent îşi fac apariţia la un moment dat în viaţa persoanei care a avut tangenţă cu problemele datorate părinţilor sau cu alte dezechilibre. I-adevărat uneori oricât încercăm să prevenim, tot suntem surprinşi întrucât legea păcatului e mai puternică decât noi şi de multe ori ne recunoaştem învinşi. De aceea slabele noastre eforturi e necesar a fi coroborate cu puterea Celui care poate să intervină cu un real efect viaţa bisericii şi a membrilor ei. Deci o provocare importantă pentru noi ar fi conştientizarea nevoii de a fi în legătură mai profundă cu Sursa puterii pentru schimbarea vieţii a oricărui păcătos prin chemarea la o reformă a rugăciunii credincioşilor pentru dejucarea planurilor Diavolului care râde şi îşi bate joc de Biserica Lui Hristos şi de păcătoşii slabi care o compun. Ar fi cea mai mare indiferenţă şi lipsă de responsabilitate dintre toate cele amintite la început următorul lucru: ignorarea puterii Celui care se află aşa aproape de noi şi doreşte să ne-ajute în obţinerea biruinţei acestei vieţi asupra păcatului.

În final, pentru a fi mai util comentariul meu, iată o sintetizare a măsurilor propuse:

- o chemare la rugăciune colectivă a membrilor prin conştientizarea nevoii de Dumnezeu în viaţa personală dar şi a bisericii;

- o organizare mai bună a serviciilor de diaconie prin vizitarea şi oferirea suportului tuturor membrilor bisericii;

- unor consilieri creştini care pot fi: psihologi, asistenţi sociali, pastori, şi care să realizeze servicii active de consiliere, investigare a potenţialelor dezechilibre şi intervenţie la nivel personal, familial şi colectiv;

- responsabilizarea părinţilor avându-se în vedere o mai activă implicare în educaţia, înţelegerea şi comunicarea cu copiii lor;

- informarea copiilor cu privire la comportamentul dezirabil din partea lor şi al celor din jurul lor;

- organizarea de seminarii pentru familie cu privire la modul corect de vieţuire creştină dar şi la greşelile frecvente întâlnite în cadrul familial;

- conştientizarea nevoii de dezvoltare a relaţiilor interpersonale între membrii bisericii şi oferirea susţinerii noastre celor din jur;

- combaterea neglijenţei şi indiferenţei sociale în biserică;

- combaterea prejudecăţilor a unora faţă de ceilalţi, combaterea discriminării;

- dezvoltarea comunicării, a activităţilor în mijlocul bisericii dar şi a activităţilor sociale în afara ei.

Părinţii elicopter şi cel mai bun prieten al copiilor

                                    Vă întrebaţi de unde am mai scos acest titlu, nu-i aşa? Aceasta este noua găselniţă a americanilor. Conceptul presupune următoarele: “părinţii îşi lasă copiii să facă ce vor, ca mai apoi să le sară în ajutor pentru a-i salva de consecinţele negative ale comportamentului lor”(Semnele timpului nr. jubiliar 2008). Ce spuneţi, e convenabil? Se vorbeşte tot mai mult de independenţa copiilor, de libertatea acordată lor, chipurile, copilul se poate dezvolta liber şi multilateral, se doreşte o personalitate puternică şi precoce, suntem fascinaţi de copiii foarte inteligenţi şi “tupeişti”. Ştiţi ce mi-a povestit o învăţătoare? Le apreciez în mod deosebit pe învăţătoare pentru dedicarea şi creativitatea lor. Fac tot felul de chestii pt. copii. Aceasta de care vă relatez, ne povestea ce are de gând să facă pt copilul său (copil pe care-l are în afara căsătoriei în prezent nefiind căsătorită). Întrucât ea personal în copilărie nu a avut o cameră personală, doreşte acum să-i facă o cameră cu totul deosebită plodului ei de 5 ani. Va decora pereţii camerei cu nişte colaje reprezentând planetele din Univers cât şi alte lucruri interesante. Şi asta nu-i nimic. Care credeţi că va fi apogeul acestei deosebite creaţii infantile? În mijlocul planetelor şi implicit al Universului, va străluci…. nu soarele, ci fotografia plodului în mărime naturală. Şi asta îi va produce o fericire extraordinară, declară această mamă atât de bineintenţionată. Eu i-am zis: “nu face asta întrucât îi va dezvolta un egocentrism puternic”. Ei şi?  îmi spune, nu aşa trebuie? N-am reuşit s-o conving. Voi ce părere aveţi, am luat-o eu razna? Vă invit să vă spuneţi părerile. Ea credea că aceasta este o prioritate pt. copil însă faptul că-l creşte fără tată nu. Astăzi în SUA, procentul copiilor care cresc doar cu mama a depăşit o cifră impreionantă, 40%. Dar aceasta nu este văzută ca o problemă. Însă tablourile statistice sunt extrem de sumbre: dintre copiii lipsiţi de dragostea şi autoritatea tatălui 70% sunt delincvenţi juvenili, 71% abandonează liceul, 80% sunt violatori motivaţi de mânie, 85% au tulburări de comportament iar pe primul loc, cu 90% sunt copiii care devin cerşetori sau fug de-acasă. Impresionant nu? Modernitatea spune că nu-i nici o problemă de câţi părinţi şi de cine e crescut copilul. Psihopedagogia spune că e mult mai nefavorabil  pt. un copil ca să treacă prin experienţa divorţului părinţilor, în raport cu posibilitatea creşterii sale într-un mediu linilştit cu un părinte. Pe de-o parte aşa este dar statisticile spun că monoparentalitatea e un rău nu cu mult mai mic decât divorţul.   

   Pe lângă monoparentalitate, divorţul, concubinajul, parentalitatea adolescentină, reprezintă alte conjuncturi nefaste pt. copii. În raport cu efectele nefavorabile produse, pe primul loc se situează într-adevăr divorţul întrucât are o dinamică deosebită. Aici copilul poate viziona şi experimenta prin intermediul tuturor simţurilor şi capacităţilor sale fenomene situate pe o plajă largă: o dragoste în suferinţă, ură, manifestări emoţionale puternice, descrieri negative şi înşelătoare ale mamei sau tatălui, un volum al confruntărilor personale verbale şi fizice foarte mare, rupturi ale relaţiilor, ale sentimentelor, dezrădăcinare etc. lista poate continua destul de mult. Cred că părinţii care divorţează nu ştiu că 75% dintre copiii lor se împotrivesc divorţului. Efectele psihologice resimţite sunt chiar mai puternice decât cele cauzate de decesul unui părinte. Acestea pot fi: “probleme de relaţionare pe termen lung, de integrare socială, de vorbire, astm, migrene, în timp ce copiii ce trăiesc cu părinţii lor au o sănătate mai bună cu 30 – 35%.” Dar divorţul s-a bagatelizat. “Până la a 18-a aniversare, jumătate din copiii americani vor fi martori ai divorţului părinţilor lor. Din aceştia, aproape jumătate vor apuca şi ziua celui de-al doilea divorţ al părinţilor recăsătoriţi”(Semnele timpului nr. jubiliar 2008). Şi dacă în toate acestea nu găsiţi probleme majore, aflaţi că 80% din pacienţii adolescenţi din spitalele de psihiatrie, sunt din familii destrămate. Tentativele de suicid, începerea vieţii sexuale la vârste fragede, descriu doar revolta care-i macină şi completează lista efectelor psihologice. E numai normal ca la vârsta maturităţii, 2 din 3 adulţi nu vor să aibă copii invocând divorţul părinţilor.

  Despre celelalte două categorii enumerate mai sus, uniunea consensuală (concubinaj) şi părinţii adolescenţi, imi permit să nu mai amintesc pt. a nu lungi excesiv articolul. Puteţi afla un tablou mult mai complet în revista Semnele timpului ultimul număr, de unde mi-am luat şi exemplele statistice. În final vreau să vă împărtăşesc doar experienţa mea de psiholog şcolar. Când mi se dă de lucrat cu un copil problemă, de cele mai multe ori găsesc explicaţii în mediul familial al copilului. Totuşi din scurta mea activitate, îndeosebi o anumită situaţie, a avut o relevanţă pronunţată pt. mine. Într-un orăşel din colţul estic al României, o clasă a III-a avea în componenţă covârşitoare copii din familii ce au suferit una din transformările descrise mai sus. Doar doi copii aveau familii formate din ambii părinţi. Care credeţi că era tabloul manifestărilor şcolare, emoţionale şi de personalitate? Toţi copiii din prima categorie, aveau cel puţin o problemă din acest tablou. Ori erau implicaţi în confruntări fizice, ori aveau rezultate şcolare slabe, ori deranjau orele, ori aveau manifestări emoţionale dezechilibrate. În fiecare zi existau câteva mostre ale acestor comportamente. Primii doi la catalog ghiciţi cine erau? Copiii cu familii normale. Dacă credeţi că sunt extrem de subiectiv şi exagerez, vă pot da posibilitatea unei prime surse de informaţii -  învăţătoarea acestei clase şi astfel să mă verificaţi.

  Îmi permit să închei tot cu cifre statistice. 73% din tinerii participanţi la un sondaj, au declarat că relaţia cu familia, respectiv timpul petrecut cu familia, reprezintă reţeta fericirii. Şi dacă sunteţi sau veţi fi dintre cei a căror căsnicie este ameninţată, să nu-i credeţi pe psihologii care spun că la un moment dat pot apărea incompatibilităţi de netrecut. Dacă acestea nu au existat un număr de ani, ele nu pot apărea mai târziu. Vreau să vă aminitiţi că un studiu condus de Institute for American Values, arată că 8 din 10 cupluri care au evitat divorţul erau fericite 5 ani mai târziu. Asta ca să nu mai vorbim de fericirea copiilor, deja aţi aflat care este opţiunea lor. 

A şi…. era să uit. Cel mai bun prieten al multor copii este calculatorul!

http://semneletimpului.ro

Autocompătimirea – piedică în calea… iertării

Dacă ar fi să-mi apreciez articolele, cred că nu sunt pe gustul tuturor şi nu toţi le pot suporta. Ultimele posturi cred că sunt inconfortabile, nu te fac să te simţi prea bine, soluţiile la problemele tratate sunt uşor diferite de viziunea filosofiei postmoderniste a cărei mesaj, în opinia mea printre altele, este acela de a accepta omul modern aşa cum e şi de a-l ajuta să fie ceea ce el vrea să fie, de a-l face să se simtă bine aşa cum este. De aceea, înainte de a relata ce mi-am propus, vreau să-mi cer iertare celor pt. care articolele mele sunt inconfortabile. În acelaşi timp îi felicit pe cei care au curajul să accepte aceste lucruri, să accepte o soluţie incomodă, dar care în timp va oferi mai mult decât comfortabilitate, şi anume – fericire, zic eu.

De experienţa autocompătimirii am avut cu toţii parte, cred. Unii mai mult, alţii mai puţin. Mai mult cei care şi-au format un obicei în a se plânge, a-şi admira rănile, a-şi relata întruna problemele lor care întotdeauna sunt mai mari ca ale celorlalţi, a cere compasiunea şi compătimirea celor din jur şi chiar de a nu dori să-şi rezolve problemele întrucât n-ar mai avea parte de pansamentul îmbibat de această continuă compătimire a tuturor, care ajută eul rănit să se simtă bine, dar care nu se vindecă niciodată.

Subiectul spre care îmi orientez eforturile comentariului meu bineinteţionat, este iertarea. Îndeosebi aş vrea să pun în discuţie piedicile care nu-ţi îngăduie să ierţi. Prima piedică, fără nicio intenţie de ierarhizare, este deci autocompătimirea. Nu vi s-a întâmplat să vă ceară iertare cineva iar voi înainte de a-i acorda binefăcătoarea alinare a iertării, să vă plângeţi, să-i arătaţi cât de rău v-aţi simţit, sau cât rău v-a făcut el, să vă convingeţi că-i pare cu-adevărat rău, că regretă, că vă compătimeşte că, în fine, face chiar penitenţe şi îşi merită iertarea. Iar dacă nu vă convinge ştiţi cu siguranţă că nu trebuie să-l iertaţi, pt. că el trebuie să merite. Uneori hotărâm să fim deprimaţi, să nu mai vorbim, sau să nu mai mâncăm. Dar ştiţi de ce facem aceste lucruri? Pt. că suferim, ar fi un răspuns. NU, ci pt. că astfel îl facem pe cel care ne-a rănit să vadă cât rău ne-a provocat, să se simtă el rău cu-adevărat. Ne dorim astfel mai mult sau mai puţin conştient, ca el  să sufere. De-aceea nu mâncăm, vrem ca el, sau măcar ceilalţi, să simtă câte ceva din suferinţa noastră.  Poate că aţi făcut astfel de lucruri, poate nu şi sunteţi atât de buni încât iertaţi pe oricine vă greşeşte înainte sau fără să vă ceară iertare şi poate v-aţi întrebat dacă aţi făcut bine sau nu. Eu nu vreau să vă învinuiesc şi nici să vă spun dacă aţi făcut bine sau nu. Altcineva a făcut-o: “Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”  Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Mat. 18. 21.22

Eu doresc să subliniez doar efectele neacceptării deciziei de a nu ierta. Când mă autocompătimesc, când mi-e milă de mine, cred că mă protejez şi că fac bine sufletului meu. Însă efectul e contrar din următoarele motive: nu prea există, sau dacă există sunt prea puţine persoane care să se încadreze în profilul iertatului ideal, care să facă toate acele lucruri care ne conving pe noi. În cazul acesta, ne decidem să nu iertăm şi avem din ce în ce mai mulţi greşiţi, mai multe probleme şi mai multe motive de autocompătimire a personalităţii noastre suferinde. Ne transformăm astfel în nişte persoane deosebite, dar pe care societatea din jur nu ştie să le aprecieze ci îşi exprimă faţă de ele veşnicul dispreţ şi prigonire, poate chiar martirizare. Şi vă întreb aceste beneficii  vă vor satisface? Eu spun că preţul e prea mare.

În strânsă legătură cu acest fenomen, se mai întâmplă şi altele, conexe. Atunci când îmi exprim mila faţă de mine, fac acest lucru discutând mult cu alţii şi nu doar cu mine, cât de mult mă rănesc ceilalţi, cât rău îmi provoacă, cât de rea e lumea, cât sufăr etc. Poate că un prieten care-mi vrea binele sau un specialist, îmi spun să las problemele în urmă şi să privesc înainte. Însă se-ntâmplă ca eu să mă supăr pe prietenul meu sau să spun că specialistul în domeniu nu-i bun şi e total pe lângă meserie, pt. că eu ştiu foarte bine cum trebuie să procedez. Dar şi acest lucru mă împiedică foarte tare să nu pot ierta. Apoi, după ce meditez, după ce discut mult ce mi se-ntâmplă, cum aş putea să uit ce mi s-a întâmplat? Iert da nu pot să uit. Incapacitatea de a uita este o altă piedică în calea iertării. Totuşi incapacitatea aceasta are o considerabilă implicaţie volitivă adică eu de fapt nu vreau să uit şi ar trebui să depun eforturi pt. aceasta.

În concluzie aceste 3 elemente: autocompătimirea şi îndelunga meditaţie la greşeli (ale altora asupra mea sau ale mele), lipsa dorinţei de a uita şi discutarea continuă a acestor lucruri, împiedică serios posibilitatea, capacitatea de iertare a celorlalţi dar şi a propriei persoane. Faceţi aceste lucruri şi veţi avea satisfacţia suferinţei celorlalţi dar şi a faptului că eul vostru va fi veşnic pansat dar rana lui va creşte, nu se va vindeca. Vă îndemn să îndepărtaţi răul din faşă: adăugaţi apa oxigenată a respingerii gândurilor răzbunării, a luptei împotriva vizualizării iar şi iar a greşelii, a problemei; adăugaţi rivanolul iertării, şi nu aruncaţi schijele din propria rană în sufletul celui greşit sau a celor care vă ascultă. Nu vă fie milă prea mult de voi, luaţi-vă curajul tratării corespunzătoare a rănii, suportaţi durerea de moment, mai mult sau mai puţin intensă, dar plaga se va vindeca cu siguranţă. În timp, nu imediat, aveţi însă răbdare. Alegând să iertaţi, deşi pe moment nu vă simţiţi bine făcând acest lucru, vor apărea şi sentimentele iertării adică veţi fi bucuroşi, împăcaţi, eliberaţi fericiţi,  că aţi iertat. În cazul suspiciunii voastre vă spun că o accept cu condiţia să experimentaţi teoria, preluată şi de mine, şi apoi să vă spuneţi concluziile voastre aici. Aş fi foarte onorat întrucât ar fi concluziile unor oameni adevăraţi care au curajul iertării şi nu laşitatea autocompătimirii!

Centrul respingerii şi povestea “neuronilor oglindă”

Deşi acest titlu se potriveşte mai degrabă unei povestioare de copii, cele scrise mai jos nu sunt deloc poveşti şi nici evocări filosofice, ci sunt lucruri cât se poate de reale întrucât vin din partea oamenilor de ştiinţă care le-au descoperit prin cercetare intensă. Ele au produs o impresie puternică asupra minţii mele şi aşa că ceea ce am auzit din gura Dr. Zeno Charles-Marcel, decanul Facultăţii de Ştiinţe Medicale a Universităţii Montemorelos din Mexic, mi-am permis să supun şi onoratei voastre atenţii.

Pe scurt, ultimele cercetări în privinţa neurologiei, ne spun următoarele lucruri: v-aţi gândit vreodată că atunci când ceva sau cineva ne ipresionează, această impresie nu e doar o emoţie trecătoare ce dispare definitiv după o perioadă de timp? Cercetările neurologilor ne spun că aceste impresii sunt înregistrate foarte bine de creierul nostru şi sunt stocate pt. totdeauna. Nu vi s-a întâmplat ca uneori o astfel de impresie pe care-o credeaţi uitată să vă invadeze sufletul fără ca prezenţa acesteia să aibă vreo coerenţă? S-a descoperit cu destul de mare exactitate zona din creier responsabilă cu înregistrarea şi stocarea impresiilor, oamenii de ştiinţă indicând lobii frontali, responsabili de acest lucru, şi se poate indica chiar nervii care conlucrează la receptarea impresiilor, mai mult chiar, se cunosc şi tipurile de neuroni care le înregistrează. Aceştia sunt aşa-numiţii “neuroni oglindă”. Atunci când întâlnim pe cineva care ne impresionează, aceşti neuroni lucrează intens şi realizează ceva, ce este de fapt o parte din noi care reproduce imaginea şi caracteristicile acelei persoane. Este creat în mintea noastră un model, o dublură a acelei persoane şi care deţine particularităţile descoperite de noi la acea persoană. Această ”dublură”, conţine o imagine a acelei persoane, conţine date, emoţii simţite faţă de respectiva persoană şi chiar ne permite să realizăm şi un model a ceea ce acea persoană ar putea fi. Spre exemplu dacă intuim ce simte, ce gândeşte acea persoană nu este pt. că suntem profeţi, ci acel model ne ajută să intuim acele lucruri. Astfel că în mintea noastră se găsesc modelele, imaginile familiei, prietenilor şi chiar duşmanilor noştri.

Subiectul devine interesant când noi avem probleme cu unele din aceste persoane a căror imagine o deţinem. Când ne supărăm, sau simţim mânie faţă de aceştia, de fapt noi reacţionăm împotriva unei părţi din noi, care deţine imaginea persoanelor ce întrunesc obiectul mâniei noastre. Această reacţie poate merge de la respingere, mânie până la ostilitate şi chiar cinism. Aceşti medicinişti spun că atunci când avem astfel de sentimente, noi punem acele persoane create în mintea noastră care sunt reproducerile persoanelor reale, într-un centru pe care ei l-au denumit “Centrul respingerii“. Când avem ceva împotriva cuiva, noi îl plasăm pe acel om în Centrul respingerii. Poate că această acţiune este justificată întrucât acea persoană a făcut ceva care ne-a supărat şi gândim că ea este acolo pt. că merită să fie acolo. Şi, în mintea noastră, noi acţionăm împotriva acelei persoane, ne răzbunăm pe ea. Uneori simţim o mânie atât de intensă încât am vrea să facem lucruri foarte rele celor ce ne-au greşit, dar de cele mai multe ori ne abţinem. Însă în mintea noastră nu. Întrebarea care se pune este, acţionând împotriva acelor imagini, acţionăm împotriva persoanelor care ne-au supărat? Nu, ci acţionăm împotriva nouă înşine. De exemplu dacă eu vreau să otrăvesc pe cineva numai că otrava o beau eu, gândind că astfel mă răzbun pe el/ea, pân la urmă cine este otrăvit? Eu, bineînţeles. Poate veţi spune: ei şi până la urmă ce-i cu toate astea, aşa sunt eu. Cercetătorii însă spun că atunci când punem “persoane” în Centrul respingerii, noi dezvoltăm mânie, ostilitate, cinism şi agresivitate şi toate acestea duc la creşterea posibilităţilor de a dezvolta cancer şi creşte riscul apariţiei atacului de inimă, infarctului. Acestea sunt doar câteva dintre riscuri, există mai multe. Noi am ajuns să gândim că ceea ce mâncăm are efect asupra corpului nostru, însă iată că şi ceea ce gândim are efecte la fel de mari iar uneori mai mari decât alimentaţia sau alte lucruri.

Concluzia este că atunci când ne supărăm sau decidem să fim mânioşi faţă de cineva, principalii “beneficiari” ai răului suntem noi înşine! Dacă aprobaţi acest lucru, atunci fiţi supărăcioşi şi ostili în continuare. Totuşi, aş spune eu că nimeni nu merită tratamentul pe care “bunătatea” noastră îl aprobă faţă de cineva. Şi deci nici măcar noi înşine! Vă doresc ca în Centrul de respingere sau mai bine zis de Detenţie, să acordaţi cât mai multe graţieri “prizonierilor” aflaţi acolo! Astfel generozitatea voastră va fi răsplata voastră!

Iubirea tip “baie hormonală”

Pare jignitor un asemenea titlu. Ne place sa vorbim despre dragoste în termeni ideatici şi care să ne inspire sentimente şi trăiri plăcute. Asemenea titlu nu cred că vă face plăcere. Totuşi mi-am permis să-l folosesc întrucât realitatea confirmă acest concept şi confirmă chiar multiple forme de degradare a ceea ce reprezintă dragostea pentru oameni. Această iubire de care vorbesc eu, este iubirea ce-şi trage seva exclusiv din sentimente şi nimic altceva. Îmi veţi spune “iubire nu înseamnă să ai sentimente faţă de cineva?”. Răspunsul este “în mare parte, da”. Dar vreau să vă arăt ce se întâmplă atunci când dragostea se reduce la sentimente. Cuvântul sentiment reprezintă un proces afectiv complex însă e şi sinonim cu, cuvântul ” simţământ” şi care provine din cuvântul “simţuri”. Deci, adeseori simţămintele noastre de dragoste, sunt de fapt senzaţiile produse de organele noastre de simţ. Iar organele de simţ responsabile de “apariţia” dragostei sunt organele sexuale. Atunci când spunem de cineva “mă simt nemaipomenit când el/ea vorbeşte” sau “fata asta m-a fermecat” sau “vai, mă simt deosebit când îl văd”, toate aceste senzaţii se datorează hormonilor “mobilizaţi”  de organele sexuale. Freud mergea şi mai departe spunând că întreaga noastră energie psihică se datorează de fapt energiei sexuale. Eu nu susţin acest lucru, însă vreau să vă spun că multe din acţiunile, trăirile, motivaţiile noastre, sunt determinate de energia sexuală.

Cercetătorii au arătat că în cazul tuturor cuplurilor, această “baie hormonală” durează cam 2 ani. Ce-nseamnă asta? Adică ceea ce simţim într-o relaţie cu o persoană de sex opus, durează în medie până în primii 2 ani de căsnicie. Unii ca să evite acest lucru gândesc că e bine să trăiască împreună fără să se căsătorească şi evită astfel acest neajuns. Dar nu e adevărat, ci din contră riscul ca relaţia să se destrame mai repede e dublu în acest caz. Dar ce putem face? Soluţia este ca să ne solidificăm dragostea pe altceva decât pe sentimente. Sentimentele să fie nu “rădăcina, ci rodul” iubirii, aşa cum se spunea în articolul precedent. Pe ce am putea baza sentimentele noastre? Aş spune eu pe raţiune, ascultare, activitate comună, imaginaţie, atitudine pozitivă faţă de celălalt şi nu în ultimul rând pe Dumnezeu. Lista poate continua însă mă opresc aici şi dacă consideraţi că e un subiect “productiv” solicitaţi-mă şi voi detalia.

În legătură cu sentimentele vreau să mai arăt un lucru pe care l-am conştientizat azi discutând cu cineva. Cred că aţi observat că de obicei fetele şi băieţii care nu ies în evidenţă prea mult, îşi găsesc pe cineva care să-i iubească mai greu decât băieţii şi fetele care deţin o frumuseţe care “sare în ochi”, care izbeşte simţurile, sau decât fetele care se îmbracă sexy sau băieţii populari etc. Însă poate aţi auzit de fete frumoase care se plâng că deşi au sunt admirate, n-au găsit pe cineva care să le aprecieze personalitatea şi ceea ce sunt ele cu adevărat. În cazul acestora iubirea pe care o găseşte această categorie de tineri nu este decât o exaltare a simţurilor (ca să nu-i zic altfel), un răspuns la acţiunea puternică (agresivitatea) exercitată de persoana lor asupra simţurilor celorlalţi.

În final doar o întrebare: voi pe ce vă fundamentaţi iubirea? Vă lăsaţi să v-arate doar inima? Vă lăsaţi mişcaţi de agitaţia produsă de “baia hormonală” a cărei ape înspumate trec după o anumită perioadă lăsând în urmă un suflet golit şi un caracter inflexibil, redevenit la forma iniţială de dinnainte de a-ţi cunoaşte partenerul de-o viaţă? Sau numai pentru o perioadă mult mai scurta? Implicaţiile schimbării le voi trata într-un articol viitor.

O “nouă” definiţie a …dragostei

“Cred că iubirea este în primul rând o alegere şi numai uneori un sentiment. Dacă vrei să simţi iubire, alege să iubeşti şi apoi ai răbdare.” (Gordon Atkinson)

M-am întrebat de unde are psihologul Gordon Atkinson acest tip de raţionament? Asta pentru că dicţionarele lingvistice cât şi cele psihologice definesc iubirea drept un sentiment sau un complex de sentimente. DEX-ul defineşte dragostea drept “sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva. Sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus; iubire, amor”. Această definiţie seamănă foarte mult cu ceea ce grecii înţelegeau prin eros – dragostea unei persoane faţă de persoana de sex opus, dragoste însoţită de pasiune. Cam asta înţelege şi lumea postmodernă prin dragoste. Însă ideea lui Atkinson seamănă mai degrabă cu ceea ce Biblia numeşte dragoste. Ea aduce un alt sens noţiunii de dragoste şi care a fost numită de greci agape. Termenul semnifică dragostea cuiva faţă de altcineva ce nu posedă şi nu manifestă niciun fel de atractivitate, şi implicit simţăminte, ci mai degrabă respingere. Se pare că acest concept a fost necunoscut (destul de necunoscut şi de lumea de azi) până în momentul în care a fost adus sacrificiul Divinităţii faţă de omul care L-a respins pe Dumnezeu ce a venit în persoana Fiului Său să-l salveze din condiţia sa mizeră şi nenorocită. Se poate scrie foarte mult despre dragoste. Însă nu doresc să vă explic prin propriile puteri, ci doar făcând apel la bunăvoinţa voastră de a urmări în articolul următor convorbirea dintre un consilier şi un cuplu în cadrul unei consilieri de cuplu. E vorba de o consiliere de tip creştin şi am făcut apel la expunerea unei astfel de consilieri deoarece consider că religia are de oferit cele mai bune răspunsuri în a ne ajuta să înţelegem această problematică: ce e dragostea? sentiment, alegere, raţiune. Cred că veţi înţelege foarte bine acest lucru urmărind trăirile acestui cuplu şi argumentele aduse, iar apoi vă invit cu căldură să vă prezentaţi comentariile voastre!

Convorbire între un Consilier creştin şi un cuplu

Voi prezenta sub formă de dialog convorbirea înregistrată în cadrul unei consilieri de tip creştin, realizată între un cuplu aflat la vârsta a doua reclamând impasul căsniciei lor odată cu epuizarea dragostei dintre ei, şi Consilierul ce le oferă îndrumarea necesară. Specific că acest articol se doreşte a aduce lămuriri celui precedent, O nouă definitie a …dragostei  în care dragostea este definită drept o alegere şi apoi un sentiment. 

- Noi credem că n-a mai rămas nimic în căsnicia noastră. Nu mai este dragoste, nu mai sunt sentimente, nu mai e nimic.

- Îmi pare rău pentru asta. Cred că va trebui să vedeţi care este problema între voi. Să vă mărturisiţi păcatele Lui Dumnezeu şi să învăţaţi să vă iubiţi unul pe altul.                                                                                      

- Dar v-am spus că nu mai simţim nimic unul pentru altul.

- Înţeleg, dar acest lucru este irelevant. Dumnezeu spune că trebuie să vă iubiţi unul pe altul. Dacă învăţaţi să acceptaţi acest lucru, simţirile de dragoste vor veni. Dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Ea începe cu trăirea în ascultare. Dragostea nu începe prin simţăminte ci ea începe prin ascultare.

- Ce, vreţi să spuneţi că noi trebuie să ne iubim unul pe altul în ciuda simţămintelor noastre?

- Da. Exact!

- Dar n-ar fi asta ipocrizie?

- Nu, aceasta ar fi ascultare de Dumnezeu care a poruncit: Bărbaţilor iubiţi-vă nevestele aşa cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea. Dragul meu (către soţ), Dumnezeu spune că tu ai responsabilitatea de a iubi pe soţia ta. Dragostea începe cu soţul a cărui dragoste trebuie să reflecte dragostea Lui Hristos.

- Ooo, eu n-aş putea s-o iubesc în felul ăsta!

- Atunci începe la un nivel mai jos decât acesta. Hristos a poruncit să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. După cum spune apostolul Pavel, ea, soţia, este semenul tău cel mai apropiat. Deci trebuie să-l iubeşti.

- Nu cred c-aş putea să fac nici acest lucru.

- În acest caz, vom începe la un nivel şi mai de jos: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Vezi, nu ai scăpare. Dumnezeu porunceşte să vă iubiţi în orice circumstanţe chiar dacă asta presupune să vă iubiţi întâi la nivelul de duşmani.

- Dar cum pot eu să iubesc un duşman?

- Aşa cum am spus, dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Hollywood-ul şi televizorul ne-au învăţat această falsă doctrină. Dragostea nu înseamnă că trebuie să simţi ceva mai întâi. Creştinul trebuie să respingă acest fel de iubire. Dragostea nu înseamnă a primi, ci a da. (Trebuie să dai întâi celuilalt, să-i împlineşti nevoile, înainte de a simţi ceva). “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Fiul Său pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Nu uita toate declaraţiile de dragoste ale Lui din Scriptură. (Poate că nu simţim nimic când le citim, dar, atunci când dăm din timpul nostru, din banii noştri etc., începem să simţim ceva ce n-am mai simţit înainte). Dar pentru ca această simţire să fie durabilă, ea trebuie să  fie fructul şi nu rădăcina dragostei. Când ajungi să investeşti suficient de mult din tine în altcineva, vei ajunge să simţi tot ce vrei pentru acea persoană. Scriptura spune:”acolo unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”.

- Poate, dar mie tot mi se pare că ar fi un act ipocrit.

- Nu. Niciodată nu eşti ipocrit când asculţi de Dumnezeu. Dacă crezi că eşti ipocrit înseamnă că ai căzut în capcana diavolului. În fiecare dimineaţă, în ciuda simţurilor mele îmi trag plapuma de pe mine şi mă scol. Mă face aceasta un ipocrit?

- Cred că nu.

- Atunci ce mă poate face ipocrit?

- Presupun că aţi fi ipocrit dacă v-aţi lăuda căt de mult vă place să vă sculaţi dimineaţa.

- Dacă spun mi-e greu să iubesc, dar o fac pentru că trebuie, nu sunt ipocrit. Însă dacă spun mi-e uşor să iubesc în timp ce mi-e greu, atunci aş fi ipocrit. Dacă faci ce spune Scriptura şi dai un pahar cu apă duşmanului tău deşi simţi că nu vrei s-o faci, te face asta ipocrit? Atunci ce te face ipocrit? Dacă aş spune că am simţit că vreau s-o fac. Ascultarea poate rezolva problemele noastre emoţionale, emoţii ce au fost pervertite. Ascultarea e drumul către normalitate.

Vezi că nu e deloc ipocrizie să te străduieşti să iubeşti. Această idee este minciuna lui Satana care-ţi cere să justifici a nu da ceva aproapelui tău, folosind ca scuză că ascultarea de Dumnezeu neînsoţită de simţire este ipocrizie.

Prostia omenească – o problemă de comunicare

Cu toţii cunoaştem celebra poveste a lui Ion Creangă “Prostia omenească”, o lucrare cu rădăcini populare româneşti şi pe care am considerat-o reprezentativă pentru mentalitatea românească. De asemenea o considerăm reprezentativă în domeniul ilustrării extremelor inferioare ale inteligenţei şi anume ceea ce popular denumim drept prostie. Însă vreau să vă ofer o încercare de a privi dintr-o perspectivă puţin obişnuită elementele puse în discuţie de povestea lui Creangă. Ipoteza este că prostia incriminată în poveste nu este neapărat o problemă de inteligenţă sau a lipsei de inteligenţă ci o problemă de comunicare, sau mai corect ar fi să spunem că prostia ilustrată aici şi implicit problemele familiale se datorează nu unui retard intelectual, aşa cum suntem înclinaţi să credem, ci lipsei de comunicare. Poate vi se pare nefirească această concluzie dar de fapt este o abordare psihologică, întrucât Psihologia mecanismelor cognitive susţine că inteligenţa se dezvoltă prin intermediul limbajului şi prin interacţiunea cu lumea înconjurătoare. Fără comunicarea cu semenii noştri am rămâne la nivelul animalelor, am fi lipsiţi aproape total de intelect (Ex. copiilor lup. E vorba de copiii pierduţi în sălbăticie şi crescuţi de animale. Datorită lipsei limbajului omenesc, intelectul lor nu se mai dezvoltă decât până la un nivel minim şi nu mai pot fi recuperaţi niciodată). Principalul personaj al poveştii, un om care se întoarce acasă de la treburile sale este, spunem noi, este reprezentantul exponenţial al bărbatului român, cel puţin în cadrul culturii româneşti tradiţionale, cultură în care afirmăm că nu s-au schimbat prea multe. Momentul de tensiune indus în poveste este reprezentat de dilema nevestei şi soacrei omului, cu privire la posibila rostogolire a drobului de sare în capul copilului acestora. Această întâmplare imaginată a drobului de sare, a rămas ca o ilustrare clasică şi bine realizată a prostiei. Însă punctul meu de vedere este acela că reprezintă o ilustrare a lipsei de comunicare familiale. Poate vă întrebaţi de unde şi până unde lipsă de comunicare că e prostie curată până la idioţie să plângi pentru un posibil pericol a cărui combatere îţi stă în propriile puteri dar nu faci nimic pentru asta ci doar îţi imaginezi ipoteticul şi iminentul dezastru şi te mărgineşti cu o deplorabilă compătimire. Deşi nu face subiectul meditaţiei noastre, putem spune că acelaşi mecanism îl întâlnim şi în depresie. Depresivii pot combate problemele cu care se confruntă însă nu fac nimic decât se autocompătimesc întrucât nu se văd în stare, nu cred posibilităţile proprii de a face faţă problemelor. Deci este şi o problemă a lipsei de încredere în sine, putem spune. Şi lipsa de încredere în sine este tot o urmare a lipsei de comunicare în familie. Femeile din poveste se văd vulnerabile în faţa pericolului, probabil că ele nu au mai rezolvat situaţii anterioare problematice conlucrând cu bărbatul, capul familiei. Spun asta pentru că barbatul este înfăţişat separat, venind de la muncă, cu problemele lui pe cap, pe care nu le împărtăşeşte familiei ci le poartă singur. La acestea se adaugă problema pe care o întâlneşte acasă, cea a raţionamentului aberant al femeilor. Modul în care acţionează în continuare, ne întăreşte ideea că omul ia decizii de unul singur, fără a se consulta cu familia, fără a explica prea mult şi a le ajuta pe femei. El îşi ai lumea în cap hotărând să-şi lase familia, întrucât situaţia sa, de om cu capul pe umeri, e disperată alături de o astfel de familie şi drept urmare pleacă condiţionând totuşi întoarcerea sa de posibilitatea întâlnirii altor personaje caracterizate de o concentraţie mai mare de prostie. Şi cum Dumnezeu lucrează împotriva celor ce îşi lasă familia şi spre binele tuturor, asta se şi întâmplă. În drumul său întâlneşte oameni care rezolvă probleme uzuale pentru viaţa la ţară în moduri extrem de originale dar ineficiente. Unul încearcă să captureze soarele pentru a-i lumina casa, altul încearcă să care nuci în pod cu “ţăpoiul”, iar altul spânzură o vacă vrând de fapt s-o hrănească căţărând-o în vârful şurei. Îmi susţin afirmaţia că prostia este lipsa comunicării şi pentru aceste cazuri. Oamenii aceştia au găsit astfel de soluţii la problemele lor, întrucât nu li s-au făcut cunoscute alte soluţii şi probabil nu au colaborat cu alţii în experimentarea rezolvării eficiente a situaţiilor de viaţă. În momentul în care ei intră în contact cu omul nostru, sunt receptivi la “noua tehnică” şi primesc lumina primită. După această aventură a “omului care gândeşte”, acesta se întoarce acasă spăşit şi împăcat că lumea nu e mai bună decât familia sa, ci din contră situaţia lumii e chiar mai rea. În concluzie, ideea poveştii ar fi că problema universală a oamenilor ar fi cea a lipsei inteligenţei sau a prostiei, idee care nu pare deplasată, dar cu care eu nu sunt de acord. Oare asta să fie problema noastră, că ne-am născut proşti că Dumnezeu nu ne-a dat destulă minte? Consider că ideea conform căreia problema lumii şi a oamenilor în general, ar fi lipsa comunicării, mi se pare mai productivă şi mai actuală în raport cu starea lumii de azi. Pe lângă problema comunicării vreau să mai scot în evidenţă puţin şi configuraţia mentalităţii tradiţionale româneşti. Miezul poveştii nu stă în realitate ci în mesajele transmise. Între altele evidenţiem mesajul negativ al devalorizării femeii, în speţă al soţiei şi soacrei. Faptul de a avea pe cap în afara problemelor ce ţin de întreţinerea de unul singur a familiei şi două femei care pe lângă faptul că nu fac mare lucru acasă, sunt atât de proaste, e cu adevărat o tragedie, în viziunea autorului ce s-a inspirat din folclorul şi gândirea românească. Acest raţionament nu poate fi decât dezastruos pentru existenţa oricărei familii şi drept urmare acest lucru se întâmplă şi cu familia din povestea noastră. Lucrurile se rezolvă însă în momentul în care omul îşi schimbă raţionamentul său anterior. Deci trebuie apreciat mesajul pozitiv cu care se încheie povestea şi de-aici rolul pedagogic pentru conduita familială. În raport cu mesajele poveştii, putem spune şi noi deci că lucrurile de bază ce asigură fericirea şi trăinicia familiei sunt: valorizarea partenerului, comunicarea şi colaborarea în depăşirea problemelor casnice curente. Vi se par productive aceste puncte de vedere? Aştept cu nerăbdare opiniile voastre cu privire la exemplul analizat şi la tot ce ţine de apreciere, speranţă şi încredere în cadrul familiei!

Câteva consideraţii personale asupra comportamentului depresiv

O caracteristică a persoanelor depresive este “lamentaţia” – obiceiul de a te plânge faţă de problema ta, de a fi concentrat doar pe problemă şi a nu vedea ieşirea sau puterea de a ieşi din situaţia negativă. De asemeni se mai observă o oarecare rigiditate faţă de posibilitatea “eliberării”, a capacităţii de a lupta, a acceptării soluţiilor. Se manifestă chiar o iritare, o izbucnire nervoasă ostilă, atunci când persoanei ce are nevoie de ajutor fie că-l solicită, fie că nu, i se prezintă soluţiile pe care trebuie să le adopte precum şi în faţa perspectivei  incomode a “luptei” personale. Persoana depresivă revine constant asupra schemei cognitive (gândirii) personale, credinţa în raţionamentele proprii fiind puternică şi dificil de schimbat.

Scurtă interpretare la “neputinţa învăţată”

Ce legătură este între câini şi persoanele depresive? Pot fi şi câinii depresivi? Se pare că da întrucât mecanismul e acelaşi. În afara contribuţiei genetice, a modificărilor chimice şi a gândurilor negative în dezvoltarea depresiei, această teorie validată în practică ne arată că şi comportamentul negativ învăţat joacă un rol important. Putem spune că depresivii adoptă un comportament dezadaptativ întrucât l-au învăţat. Confruntându-se cu situaţii dificile, de criză, în faţa cărora nu s-au putut apăra, au învăţat acest lucru, că nu se pot apăra şi drept urmare situaţiile pe care în mod normal le-ar putea depăşi, ei le văd ca ameninţătoare şi de netrecut şi nici nu mai încearcă să se confrunte cu ele deoarece ei au credinţa că nu pot face nimic împotriva ameninţării.

Soluţia ce ar trebui pusă în practică în tratarea depresiei, ar fi deci tot învăţarea - dar a unui comportament adaptativ bazat pe credinţa în posibilităţile proprii şi pe încercări reuşite, repetate şi conştientizate de depăşire a situaţiilor problemă.

Conceptul de atribuire şi neajutorarea învăţată

 Seligman a elaborat conceptul de neajutorare învăţată pentru a descrie reacţiile animalelor de laborator care, în prima zi, au fost supuse în mod repetat la un şoc, iar a doua zi au avut posibilitatea de a trece peste o barieră pentru a fi în siguranţă. În ciuda existenţei acestei soluţii, cei mai mulţi câini nu au fugit, ci au renunţat. Seligman a tras următoarea concluzie: câinii au învăţat că nu pot controla şocurile şi nu au adoptat comportamente prin care să rezolve problema deoarece au simţit că sunt prea neajutoraţi ca să influenţeze rezultatul.

 Mai recent, teoria atribuirii (stabilirea de asocieri între gânduri şi rezultate) a completat teoria neajutorării învăţate, în încercarea de a explica de ce anumiţi oameni reacţionează la factorii de stres prin renunţare. (Linda Wilmshurst – Psihopatologia copilului)

Eficacitatea medicamentelor antidepresive

Potrivit unui studiu public recent în jurnalul Public Library of Science, eficienţa medicamentelor antidepresive nu este semnificativ mai mare decât a substanţelor placebo.

Irving Kirsch, profesor la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Hull, împreună cu alţi specialişti din Statele Unite şi Canada au reexaminat toate datele existente – cele publicate şi cele pe care companiile producătoare au preferat să nu le publice – privitoare la testele clinice în baza cărora a fost aprobată punerea pe piaţă a patru dintre cele mai prescrise substanţe antidepresive: fluoxetina (denumirea comercială Prozac), paroxetina (denumire comercială Seroxat), venlafaxin (denumire comercială Effexor), nefazadon (denumire comercială Serzone). Pacienţii cărora le-au fost administrate medicamentele antidepresive nu au înregistrat o ameliorare superioară celei raportate de grupul placebo, “trataţi” cu pastile de zahăr. Diferenţa de scor dintre medicamentele antidepresive şi placebo a fost de 0,32 – mult sub media standard de 0,50, necesară obţinerii licenţei de comercializare. Doar în testele făcute pe bolnavi cu depresie severă, efectul medicamentelor a fost semnificativ mai mare decât efectul placebo, însă aceasta s-ar datora “diminuării reacţiei la placebo, şi nu augmentării reacţiei la medicament.”

“În lumina acestor rezultate” declara prof. Kirsch, “prescrierea medicamentelor antidepresive nu se justifică decât în cazurile de depresie foarte severă şi numai după ce tratamentele alternative au eşuat.” Totodată “studiul ridică întrebări serioase cu privire la raportarea rezultatelor testelor clinice şi acordarea licenţei de comercializare a medicamentelor.” Dar semne de întrebare legate de deontologia producătorilor de medicamente antidepresive existau deja: în septembrie 2004, în Statele Unite ieşea la iveală faptul că industria farmaceutică şi Autoritatea americană de supervizare a alimentelor şi medicamentelor, Food and Drug Administration, omiseseră să facă publice dovezile pericolelor asociate folosirii antidepresivelor din clasa inhibitorilor selectivi ai captării de serotonină (SSRI), din care fac parte şi fluoxetina (Prozac) şi paroxetina (Seroxat). Potrivit analizelor, substanţele SSRI dublează riscul de suicid în rândul adolescenţilor depresivi. Cu ocazia audierilor, au fost raportate cazuri în care, după numai câteva zile de tratament cu SSRI, starea de depresie a adolescenţilor a degenerat de la moderat la suicidal. (Semnele Timpului aprilie 2008 )

Atitudine fata de speranta…lui Eminescu

Speranţa – dulce alinare a omenirii, elementul ce dă energie si putere tuturor, încălzind inimile celor ce o primesc, leaganul tuturor muritorilor, asa cum o vede Eminescu. În ea găseşte putere mama care plină de suferinţa aducerii pe lume a unui suflet, cand însăşi existenţa îi e ameninţată, are speranţa împlinirii sale prin micuţul adus pe lume.
Speranţa animă curajoşii marinari, ce se luptă frecvent cu ameninţările pericolelor şi morţii, exponenţii tuturor muritorilor ce se luptă pentru o existenţă chinuită într-o lume plină de durere.
Speranţa alină şi dă putere tuturor celor ce-i unt favorabili. De multe ori îi întoarcem spatele nedându-ne seama că întoarcem spatele vieţii şi ne îndreptăm faţa către umbrele întunericului şi-ale morţii.
Deci, putem rămâne indiferenţi la ceea ce ne dă viaţă? N-o vom aprecia, ne vom încăpăţâna şi n-o vom primi? Dacă vreţi să trăiţi, nu refuzaţi speranţa…

Cateva consideratii asupra relatiei cu suferinta sufleteasca

Unii dintre noi numim nebuni pe cei care se intalnesc cu un psiholog. Credem ca sunt nebuni cei care au “probleme mari” sau cei care recunosc ca au unele probleme psihice sau pur si simplu cei care sunt foarte diferiti de noi in gandire si mai ales in comportament.
In viziunea specialistilor citati in acest articol, “tulburarile” sau “afectiunile” ne pot ameninta pe fiecare dintre noi fiind ceva comun. Asta nu inseamna ca suntem “nebuni”, acesta fiind un termen popular, insa observam ca specialistii numesc afectiuni multe probleme comune in societatea noastra si cu totii am experimentat astfel de probleme. Conditiile pentru dezvoltarea acestor afectiuni se gasesc din plin in societatea zilelor noastre.
Ce e de facut? Sa dam fuga la farmacie? Acesta e cel mai usor lucru. Autorul articolului arata ca se doreste sa fim dependenti de medicamente pt. ca cineva are astfel un profit. Totusi nu sunt impotriva medicamentelor intrucat tulburarile psihologice au ca si cauze, printre factorii psihologici si anumite “dezechilibre chimice” cat si predispozitii genetice. Insa problematica afectiunilor psihologice are legatura cu conditiile sociale, economice, famiale si personale. Ca sa le tratam, e nevoie sa actionam asupra problemelor care le-au declansat. Si intrucat “afectiunile” au o dubla cauzalitate: chimica si psihologica sau poate sociala, de aceea rezolvarea ar trebui sa aiba de asemeni aceasta dubla natura. As spune ca uneori poti rezolva aceste probleme doar pe cale psihologica analizandu-te singur sau cerand ajutorul unui specialist sau pur si simplu discutand cu cineva de incredere.
Si acum va invit sa dezbatem. Specialistii exagereaza cu aceste etichetari? Pot fi incadrate asa multe comportamente ale noastre la categoria tulburari? Ce aveti de spus in privinta rolului societatii si al politicienilor in provocarea lor? Sa ascultam sfatul farmacistilor de a trata orice afectiune de fiecare data cu medicamente? Ce tratamente sa folosim? Care credeti ca e viitorul acestor afectiuni? Intrebarile pot fi multiple, lista ramane deschisa…